Ciucurel

Pentru Andrei și Radu

Tataia Săndulescu trăgea veselia după el, în fiecare zi, ca pe un cățel. Ea se gudura pe lângă picioarele lui, lătra, sărea, și lumea în care înotam cu toții, fericiți, era aurie, și azurie, și rozalie, și nimic nu ne putea lovi… Așa credeam eu atunci. Și chiar așa era!

Voiai să vezi în anii 70 un copil care lumina ca un bec de 100 de Wați? Te puteai uita la mine!

Omul blond ca rapița, plin de pistrui, de ziceai că face baie-n scorțișoară tot timpul, iubea animalele și ele îl iubeau pe el. „Ciucurel, hai la tata! Mă, nebunule, dă-te jos, că-mi rupi cămașa! Lola, fetița mea, unde-ai fost? Ești în amor cu Zoro?” Zoro era lupul străzii. Feroce. Fiară! Rupea tabla de pe gard, dacă te apropiai de poarta stăpânilor lui.

Tataia le vorbea cățeilor, găinilor, guguștiucilor – salvase vreo 34 de la moarte, ai naibii!, și parcă-l cunoșteau, veneau la el ca-n filme, guguuu-știuc, guguuu-știuc, i se căcau iubitori pe șapcă, iar el era fericit-fericit. A doua zi juca la LOTO. Nu câștiga niciodată.

Îl iubeam și eu, cu toate că nu-mi era bunic adevărat, fiind al doilea soț oficial al mamei lui tata. Era singurul care mă înțelegea și nu mă spunea părinților, dacă făceam vreo prostie. Iar dacă eu nu făceam prostii, apăi nu mai făcea nimeni, nicăieri, niciodată!

„Tataieeee, mai fă ca Stan!”, îl rugam dulce-dulce, o prăjitură de fetiță eram. Cum să mă refuzi?!

Și tataia se scărpina în creștetul capului, așa ca Stan Laurel din „Stan și Bran”. Ba știa să și plângă ca el! Râdeam până-mi plesneau buzele la comisuri, dacă n-aș fi avut urechile, mi-ar fi căzut capul în gură.

Ooo, să fi avut voi un tataie din ăsta, blond și nebun, care dădea și din urechi, ce fericiți ați fi fost! Sunt convinsă că și ai voștri erau de treabă, dar al meu îi întrecea pe toți!

Când nu reclama „porcii care au furat socialismul adevărat”, în care el crezuse în anii 30, tataia Săndulescu visa la un câine-lup, așa cum era Zoro, fiara din vecini. Era marea lui dorință!

„Dănuță, o să aduc aici un cățel adevărat, nu cotarle beșondrificate, cum are mă-ta mare.”

Mamaia, altfel miloasă, cu inima fleașcă, adunase pe lângă casă o salbă de câini „fărâmați”, alungați, bătuți, desperecheați, chiori, surzi, ciungi. Toți aveau nume inspirate din popor: Nicolae era, firește, tizul lui Ceașcă. Rău, părea o combinație între un pekinez schizofrenic și-o bicicletă paradită, șchiop, strâmb, surd și chior de-un ochi. Nicu lătra până leșina, la orice și la oricine. Pentru că nu se auzea, d-aia lătra așa! Pufăia, scuipa printre dinți, chiuia ca un dement, îi mușca pe ceilalți și niciodată nu era mulțumit. Dracu-n persoană!

Lola era galbenă cu alb. Suplă. Frumoasă. Tataia o striga „curviștina lu` tata”, iar mamaia îi răspundea invariabil cu același ton: „Mânca-i-ai coada, Jorjică!”

Urmau încă patru șantalii flocoși, urâței și băloși, altfel blânzi: Cecilica, Petrică, Vasile, și Ionuț. Toți erau șchiopi, dar hotărâți și ageri.

Era necesar și-un lup, nu? Așa că tataia a adus unul, într-o zi. „Ce ți-am zis io, Dănuță, că-ți iau un lup?! Uite, lupu`!”

Doamne ce m-am bucurat! Era un ghem de blăniță, negru cu maro deschis, dulce și drăgălaș. Omul de la care l-a cumpărat i-a spus că e un lup veritabil, tataia a dat destul de mult pe el, nu-mi amintesc cât, dar știu că mamaia a făcut ochii cât cepele și a zis atât: „Mno, bată-te Dumniezo dă bolund! De-amu îi mânca și coada lui, io mâncare nu-ți mai fac!”

La început, câinelașul a fost numit Gorun. Așa a stabilit tataia. Peste cinci luni, când a realizat că a fost păcălit și de fapt, era un maidanez cu origini extrem de incerte, l-am rebotezat.

Bietul tataia! Câte n-a încercat! I-a dat pește. Pui. Vită. Vitamine. B complex, lapte cu miere, pătrunjel. Nimic!

S-a dus la ăla de i l-a vândut. M-a luat și pe mine cu el, că nu putea scăpa.

-Bă, nea cutare! Câinele are urechile blegi! M-ai înșelat!

-Bre, nea Săndulescule! Să moară copiii mei, dacă ăsta nu ie lup! Ce dreacu, domnule, am cunoscut-o personal pă mă-sa! E dă la Miliție. Mata nu vezi ce colți are? Iete! Aștia ie dinți dă lup. Ai răbdare, că i se scoală urechili imediat! Peste fro lună, două…Ai să vezi!

L-am crezut amândoi, prea era serios. Dar au trecut cinci luni și…tot blegi erau urechile. Blegi și clăpăuge.

Ambițios și plin de speranță, tataia i-a confecționat un fel de coroniță din sârmă, legată pe după bot, care avea fixate două cârlige de rufe împrumutate de la mamaia. Cârligele apucau urechile cățelului, care stăteau, astfel, …ridicate.

Mă, avea câinele urechile în sus? Avea! Păi ce mai vreți?! Înseamnă că era lup! Clar!

Când i-a montat coronița, a fost un chin. S-au strâns vecinii la poartă, îi auzeam cum comentează:

-Alo! Mă Georgică, mă, omori câinele!, zicea nea Orășeanu, cizmarul, ridicându-se pe vârfuri ca să vadă panarama mai bine.

-Lasă-l, domnule-n pace, e suflet și el!, striga madam Goldman, bunica lui Sami.

-E o familie dă nebuni, ascultați-mă pă mine! Nevastă-sa a făcut chiloți la găini, nepoată-sa, zgâtia aia nașparlie și obraznică, să suie pă casă și cântă Partidu`-Ceaușescu -România, iar ăsta face coronițe la căței. A tunat și i-a adunat!

Sărmanul Gorun, schelălăia, lătra disperat, făcea ca sirena lui Roaită, se zbătea, s-a și țârcâit pe el.

Până la urmă, a acceptat drăcovenia aia, dar tot scutura din cap, ca un damblagiu.

În sfârșit, avea urechile sculate! Ta-daa! Tataia era mulțumit. Gorun pășea țanțoș, aștepta aplauze. Eu eram superioară și hotărâtă. Țineam nasul în vânt și priveam cu coada ochiului spre audiența stradală.

Am ieșit amântrei pe stradă, la apus, și ne-am plimbat cu piepturile scoase-n afară, ca la defilare, în râsetele și-n comentariile ironice ale tuturor. Auzeam cuvinte mișto și fraze determinante, ca: dement, cretin, chiombu` dracului, boșorog senil, proasta aia care i-a spart capu` lu Verginica, nepoată-mea, asta e aia care i-a furat lu tac-su prezervativele și le-a împărțit pă stradă la oameni, ba a umflat fro 50 și le-a agățat dă clanțele noastre…o nebună și ea!, etc. Toți vecinii de pe strada Petru Maior, Teodosie Rudeanu și încă vreo trei patru perpendiculare, până la Gara de Nord, aflaseră de „povestea câinelui lup, care nu era lup” și râdeau de se cufureau pe ei. Ajunseserăm legende urbane, se făceau bancuri și pariuri pe seama lui tataia. Eram recunoscuți în piața Matache, la pâine sau în Herăstrău. „Hăhăhăh, uite-i p-ăia cu lupu`!”

După vreo două săptămâni de plimbări, am început să mă tuflesc. Mă plictisisem. Și pun pariu că și lui Gorun i se scârbise de atâta publicitate.

În cele din urmă, tataia i-a scos coronița, care se cam paradise și nu-i mai ținea urechile. Fără ea, atârnau și fluturau în vânt ca niște ciucurele.

-Dănuță! Ăsta nu e lup, cum nu sunt eu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care oricum a crăpat! Câinele are față de ciucurel, a zis tataia scârpindu-se în creștet ca Stan Laurel.

Și Ciucurel i-a rămas numele pentru totdeauna…

Dana Fodor Mateescu/03.04.2018- In pielea goala pe acoperisul fierbinte