Nu se știe exact când și cine a fost primul element al legii din țara noastră, care a lucrat „undercover”, adică sub acoperire. Nu vreau sa fac nici istorie și s-o iau de la Adam și Eva, nici dezvăluiri bombă, că nu mi-e felul. Însă mi-ar face o reală plăcere să vă împărtășesc o poveste cât se poate de adevărată, care pe mine m-a fascinat.

E vorba de Stan Manea, un aghiotant de jandarmi din Târgoviște (Dâmbovița) care a trăit în vremea Regelui Ferdinand, nevoit, pe la începutul secolului trecut, să locuiască luni de zile într-o șatră de nomazi, doar pentru a descoperi cum furau și cum transportau țiganii mahmudelele.

Subiect de film, nu? Păi, nu vă spuneam eu că e interesant? Povestea am aflat-o de la fiul lui Stan Manea, care acum are 86 de ani. O după-amiază întreagă l-am ascultat și nu-mi mai venea să plec. „Tata era aghiotant de jandarmi. Frumooos, înaaalt, cu ochi albaștri, o mustață șargă și părul vâlvoi, adică ondulat. Semăn mult cu el. Avea în grijă trei județe: Dâmbovița, Argeș și Muscel, că atunci așa era… Robia țiganilor a fost definitiv abolită în 1856. Nomazii se plimbau prin toată lumea în căutarea unei vieți mai bune. Pe lângă micile găinării, furturi din case, curți sau bătăi între rude, de care răspundea tata, șeful jandarmilor i-a mai dat o sarcină dificilă. I-a zis așa: mă, Maneo, avem ordin să-i prindem pe țiganii care fură mahmudele. Tu vei fi ăla care te vei strecura între ei. Ai o figură specifică. Nu știu cum faci, le câștigi încrederea, te dai cu ei, știi și să cânți, le înveți limba și…afli tot. Devii țigan, îți schimbi și numele! Ordinu` e ordin!”

Și Manea n-a spus decât atât: „Am înțeles, să trăiți!” Era un fel de Donnie Brasco dâmbovițean, dacă vreți.

„Tudorache”, nume de cod…

Și Stan Manea s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat peste noapte în „Tudorache”, ăsta era numele de cod. Nomazii, pe care pusese pleoapa jandarmeria, se ocupau cu traficul de galbeni din aur și bijuterii. Furau, spărgeau case boierești, cumpărau, vindeau, făceau trocuri. Nu reușea nimeni să-i prindă, pentru că șucarii erau iuți și limpezi la minte. La fiecare post de control îi căutau și-n gură și la subraț, iar pirandele erau răsturnate cu fustele-n sus. Nimic. Și atunci, a intrat în joc Tudorache.

Era o dimineață speriată de aprilie. Totul verde și luminos. Tânărul își adăpa calul la izvorul la care știa el că vin țiganii să ia apă bună de băut. Tabăra lor de corturi și căruțe era instalată la câțiva kilometri mai jos, lângă un pârâiaș murdar care se umfla când ploua. Bărbatul luase pe el o cămașă roșie, largă, puse pe cap o pălărie mare, neagră, țigănească, niște nădragi jerpeliți. Arăta ca un prinț nomad și, când se uita, așa, pe sub gene, cu ochii ăia fierbinți, te lua tremuratul și făceai tahicardie, dacă erai femeie. Acolo a întâlnit-o pe Sprânceana, o țigăncușă de vreo 17 ani, cu toți dracii dansându-i pe sub carnea crudă. Măi, avea fata asta niște sprâncene negre și arcuite, de băgau toți flăcăii-n boală. Cei doi s-au cunoscut cu privirea, s-au plăcut și, în cinci minute palmele lui Tudorache știau deja ce formă au sânii fetei.

Viață de nomad…

A plecat cu ea în tabără. La început, ai ei nu l-au vrut, firește. L-au descusut pe toate părțile, l-au pus la încercări țigănești, l-au speriat cu șișul, l-au pipăit babele chioare și acre-n cerul gurii de bătrânețe, l-au mirosit vrăjitoarele, i-au pus ghiocul la cap, pe piept, i-au citit în palmă și-n albastrul ochiului, l-au „fermecat” cu ierburi și vorbe de neînțeles…

Încet-încet, „Tudorache” a fost acceptat și adoptat de șatră, iar Sprânceana i-a devenit nevastă. Omul a învățat limba țigănească și să trăiască sub cerul liber. Bine mai era, Doamne! Totuși, era foarte periculos ce făcea el! Din când în când, jandarmul dispărea dintre țigani, ca să dea raportul. Dacă-l miroseau nomazii, era pierdut.

Dar lui Stan începuse să-i placă la nebunie viața asta și cu greu revenea iar în…trupul lui de aghiotant de jandarmi. Nu s-ar mai fi întors în sat. Țiganii luptau pentru fiecare bucată de pâine, unii furau cai, alții meștereau aurul și argintul sau spoiau tingiri. Erau liberi, mureau când voiau, iubeau când simțeau. Muierile turnau puradei unul după altul, îi îngrijeau și făceau de mâncare pentru toată lumea. Rupeau capul găinii cu mâinile goale. Copiii erau desculți și cu burțile umflate. Când cădea seara, vara, mirosea în tabără a lemn ars, a uitare și-a pelin amar. Bărbații își aprindeau luleaua și cântau din ceteră. Când se certau, de la vreo fetișcană, scoteau cuțitele și-și răscoleau măruntaiele. Mai murea câte unul, boceau pirandele, își tăiau pletele și nu mâncau zile întregi de supărare. Dup-aia o luau de la capăt.

Permiteți să raportez: misiune încheiată!

Stan Manea încerca să rămână același în sufletul lui. O iubea pătimaș pe Sprânceana, apoi fugea și ciripea superiorilor tot ce vedea și auzea. A aflat astfel, câștigându-le țiganilor încrederea, că mahmudelele și bijuteriile furate de la boieri, erau ascunse în loitrea și oiștea căruțelor, care fuseseră înainte scobite. Din cauza asta, la controale nu erau găsite! Țiganii au fost arestați și băgați la ocnă. Ce de blesteme au fost la gura lor, nu vreți să știți!

După ce și-a încheiat „misiunea”, Stan Manea a fost chemat la Jandarmerie, înaintat în grad, felicitat și privit cu admirație și pe alocuri cu invidie de colegii lui. „Al dracu` Manea, ce viață a dus cu toate pirandele alea la picioare!”

Dar gândurile lui Stan era departe, alergau desculțe pe iarba udă după Sprânceana și șatra în care trăise omul atâta vreme. Și nu știa de ce se simțea atât de pustiit, de gol și de singur.

Marin Manea, fiul lui, își amintește zâmbind: „Tata m-a învățat și pe mine să vorbesc în țigănește. Te aves bahtalo! Așa m-am descurcat de multe ori în viață, întotdeauna m-am înțeles perfect cu țiganii, chiar când se certau între ei, am fost un fel de negociator, cred că am moștenit asta de la părintele meu. Eu am fost ofițer în Armata Română și apoi m-am apucat de sculptură. Dar mereu mă gândesc la aventurile tatălui meu pe vremea când era aghiotant de jandarmi…”

Dana Fodor Mateescu

Reclame