Marin Florin Predoianu din Ploieşti se poate număra printre oamenii care au o viaţă liniştită şi fericită alături de soţia sa şi de cei trei copii. Omul a muncit foarte mult pentru a-şi putea întreţine familia. Chiar dacă nu-l dau banii afară din casă, el se simte minunat şi crede că acest lucru se datoreză unei întâmplări stranii pe care a trăit-o când era în armată. „De atunci, susţine domnul Predoianu, tot ce-mi pun în gând mi se împlineşte şi tot ce vreau să fac, îmi iese aşa cum am plănuit”.

În anul 1989 Marin a fost încorporat într-o unitate din Moldova, de pe malul Siretului. La un moment dat, regimentul din care făcea parte a trebuit să execute pe timpul nopţii nişte manevre militare într-o pădure din apropierea unităţii. „Eu eram tare speriat, mărturiseşte Predoianu. Nici nu ştiam prea bine ce căutam acolo. Ni s-a spus că este un exerciţiu şi că noi trebuie să descoperim inamicul. Am fost repartizat într-un pluton format din 15 militari şi am pornit-o prin întunericul pădurii. Nu se vedea decât fîşia anemică de lumină, care ţâşnea din lanterna celui din faţa noastră. La un moment dat, de frică sau din cauza emoţiei care pusese stăpânire pe întrega mea fiinţă, am simţit nevoia acută să vărs. Îmi era foarte rău şi am cerut permisiunea sergentului care ne însoţea. Acesta a râs de mine, dar m-a lăsat. <<Să nu întârzii soldat, şi ai grijă să nu verşi pe echipament, că dracu’-i al tău!>>, mi-a spus sergentul.

M-am dus lângă un copac şi am vomitat. Întotdeauna am avut probleme cu stomacul, din cauza faptului că sunt extrem de emotiv. Şi când eram în şcoala generală şi mă scotea profesorul la tablă, mai întâi vomitam şi apoi spuneam lecţia.”

paranormal

Un bătrân atât de straniu

„Am stat sprijinit de copacul acela până când am simţit că-mi revin. În pădure era tăcere deplină. Nu se mai auzeau nici ţăcănitul mitralierelor şi nici răcnetele comandantului. Când m-am uitat în jur, mi-am dat seama că am rămas singur-cuc, într-un întuneric, de să-l tai cu cuţitul. Mi s-a făcut frică şi am început să-mi strig colegii de armă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am luat-o la fugă disperat, lovindu-mă cu capul de toţi copacii care-mi răsăreau în cale. Probabil că atunci mi-am pierdut puşca, pentru că m-am trezit fără ea. Eram disperat. Deodată, am auzit un zgomot, ca de crengi rupte. M-am oprit şi m-am uitat în jur. În bezna adîncă abia putea să văd contururile copacilor. Nu era absolut nimeni. Am ascultat atunci atent. Aproape de mine gemea cineva. Era un bătrân cu o barbă lungă, albă, care căra un braţ de lemne. <<Ce faci, bre, tataie, p-aici?>>, l-am întrebat tare mirat, pentru că ştiam că civilii n-au ce căuta în acea zonă. <<Iaca, adun lemne că nu mai am. Nu vrei matale să mă ajuţi? N-o să-ţi pară rău.>> Mi s-a făcut milă de bătrân şi i-am luat lemnele în cârcă. L-am privit mai atent. Parcă era făcut din abur…”

„L-am urmat, totuşi, fără să mai scot un cuvânt. Ştiam că o să fiu pedepsit când o să ajung în unitate, ba chiar mai mult, mă gândeam că or să mă creadă dezertor, dar parcă nu-mi mai era teamă. Am ajuns spre dimineaţă la marginea pădurii. Nu era nici o casă, se vedea şoseaua pe unde am venit cu trupa. <<Păi unde stai, tataie?>>, l-am întrebat, nedumerit. <<Nu mai pune atâtea întrebări>>, mi-a răspuns. <<Iacă, pentru că mi-ai ajutat când ţi-am cerut, ştiind că vei fi pedepsit la unitate, mi-ai demonstrat că ai suflet bun şi iubeşti oamenii aşa cum zice bunul Dumnezeu, slăvit să-i fie numele. De acum înainte vei avea parte numai de bucurii şi tot ce-ţi vei pune în gând vei reuşi. Când vei ajunge în unitate, uită-te sub pat. Acolo o să-ţi găseşti puşca. Dumnezeu să fie cu tine, Marine!>>

Arma de sub pat

„Am rămas cu gura căscată. De unde, naiba, ştia moşul ăsta cum mă cheamă? Până să-mi vin în fire, bătrânul a dispărut, ca şi când n-ar fi fost. Am crezut că mi-e rău din pricina alergăturii, din cauza stresului, am crezut că mi-am pierdut mințile și că mi s-a părut, că mi-am închipuit totul. Am dus mâna la frunte: ardeam, aveam și febră. Dumnezeule! Dacă am înnebunit? Am mai auzit de cazuri în care soldații o iau razna și ajung din unitate direct la balamuc, irecuperabili. Mă rugam în gând să nu mi se întâmple și mie așa ceva! Am ajuns în unitate şi m-am uitat sub pat. Arma era acolo! Incredibil! Spre mirarea mea, am scăpat cu faţa curată şi la comandant, care m-a iertat şi mi-a spus doar atât: <<Să nu se mai repete, soldat! Ai noroc că azi e ziua mea de naștere, că altfel…>>

Lucrurile au început să meargă bine după această întâmplare. Am fost avansat la gradul de caporal şi atât soldaţii, cât şi superiorii, mă respectau. După armată, m-am căsătorit şi, în anul următor, s-a născut primul meu copil. Acum mai am încă doi copii şi mă înţeleg de minune cu soţia. Totul îmi merge neaşteptat de bine. Mi-am dat seama, după atâţia ani de zile, că bătrânelul pe care l-am întâlnit în pădure a avut dreptate. Dar cine era el n-am să aflu niciodată.”

Dana Fodor Mateescu