București spilcuit. Anii 30. Restaurantul „La Răcaru” își înghițea clienții încet, discret, ca pe homari. Fumul de țigară sufoca ochii, lumea bună a orașului anilor 30 râdea, povestea, mesteca și bea. Orchestra cânta în surdină o romanță gălbuie, fără cuvinte.

La o masă, lângă fereastră, doi bărbați tineri și frumoși sorbeau cafele turcești și discutau aprins. Unul dintre ei, era brun și înalt, îmbrăcat în uniformă. Colonel, comandant de regiment de cavalerie. Adesea compunea tangouri, romanțe și melodii de inimă albastră, de plângeau și mesele din crâșme, când erau cântate de cine trebuie.

Col. Teodor Serbanescu
Col. Teodor Serbanescu

Se numea Tudorel Șerbănescu și iubea femeia cu patimă. I se dusese buhul că după ce se despărțea de câte o amantă îi lăsa și pianul ca amintire. După care cumpăra altul, și altul…Așa a umplut multe case din București cu piane ori pianine. I se mai zicea „omul cu pianul”.

Celălalt, mai deschis la ten, cu alură de actor american și un zâmbet năucitor, purta un costum gri deschis și mirosea a ambră. Era vestitul muzician Cristian Vasile, după care mureau femeile și nu exista domnișoară să nu doarmă noaptea cu poza lui sub pernă. Îi lega pe amândoi o amiciție sinceră și o admirație reciprocă.

–Încearcă și mă uită…E o piesă superbă, Tudorele! Trebuie s-o învăț!, zise Cristian.

-Păi a ta e! Iaca, îți dau o copie după partitura originală, că am mai multe. Dar vezi că aici e un Sol, nu e La, am greșit eu, sper că înțelegi.

-Ei, cum să nu?! Mă descurc!

SONY DSC

Cristian luă foaia de hârtie, pe care jucau notele negre ca niște gândaci, și începu să fredoneze nazal, cu glasul lui tremurător de tenor: „Când ne-am întâlnit și am jurat să ne iubim/ Noi nu am vrut să știm/ Că dragostea-i un chin…”

Apoi se opri brusc:

-Asta pentru cine-ai compus-o? E pentru Lola sau pentru Mia?, întreba Cristian sorbind din cafeluța tare și bună.

-N-ai ghicit. E pentru Rașela…

– Rașela, bruneta înflăcărată de la Cina? Uitasem. Ha! Ha! Ha! Gata? V-ați și despărțit?

-Mda.

-Pianul a rămas la ea?

-Ca de obicei…

Așa era Tudorel Șerbănescu. Ochii lui ardeau și când privea direct, damele rămâneau fără aer… Se sufocau, aveau nevoie de calmante. Cu sutele alergau după el, ca și după Cristian.

Educat, rafinat, Tudorel era amorezat mai tot timpul. Azi, Lucreția, peste un an, Estera, după trei luni, Leni. După toate ofta violet, tuturor le compunea câte o piesă, să le rupă inimile și să le facă să regrete, apoi le părăsea și le lăsa pianul.

Lily, coafeza de pe Calea Victoriei, aia cu șolduri vioaie, de văduvă tânără, se și mira:

-Ce dracu` să fac eu cu pianu` lui? Îmi ocupă spațiu` și nici nu știu să cânt.

Când avea patru ani, mama lui, Steliana Șerbănescu, i-a făcut cadou o vioară mică. Lui Teodor nu i-a plăcut darul și, când maică-sa n-a fost atentă, l-a aruncat în focul șemineului. Dar apoi, cuprins de remușcări, l-a scos cu mânuța din jăratic și, ca să stingă pălălaia, a făcut pipi pe el…

Teodor Serbanescu, sotia lui, si mama, Steliana Serbanescu.
Teodor Serbanescu, sotia lui, si mama, Steliana Serbanescu.

Vioruța n-a mai putut fi recuperată, așa că tatăl i-a cumpărat, anul ce-a venit, un pian. Era mai costisitor și nu prea putea să-l arunce-n foc.

P.S. Tudorel Șerbănescu a fost căsătorit de trei ori, n-a avut urmași și a murit în anul 1975, bolnav de plămâni. Era fratele bunicii soțului meu, Răzvan Mateescu. Două dintre partiturile lui sunt la noi.

Dana Fodor Mateescu/Foto arhiva personală.