„Femeia care urlă azi e ca o lupoaică hăituită de o lume oarbă,
Care o încolțește cu furci doar pentru că poate.
Femeia care urlă azi are nevoie să o lași să-și vomite nedreptatea,
Și apoi să o ții în brațe până își plânge durerea,
Și apoi să vă luați de mână
și împreună să creați o lume mai bună.” – Iunia Pașca

Domnica și-a dorit enorm un copil. Să fie al ei, să-l poarte în suflet, apoi în pântec. Să-l nască-n dureri și să-l țină apoi la piept mereu, mereu.
S-a căsătorit cu un om pe care-l admira mult, aproape că-l diviniza la un moment dat. Însă, femeia s-a trezit rapid din „iubire”, în clipa în care el a început s-o înjure, s-o insulte înfiorător și s-o amenințe cu moartea din motive imbecile gen: „Ai trântit ușa, nenorocita dracului!, Nu ești în stare de nimic!, Ești o nulitate, un zero tăiat în patru! Dacă mai scoți un sunet, te ucid! etc.”

Umilită și cu lacrimile pe piept, proasta de ea a trecut de fiecare dată peste „amănuntele” astea (A avut viață grea, sărmanul! Poate totuși, se va schimba…).

Și chiar o făcea. Se înțelegeau bine din nou câtva timp. Păreau fericiți. Dar cum Domnica avea altă idee (să punem perdele roz? Sau portocalii? Vezi că sâmbătă mă duc să mă întâlnesc cu fostele colege de facultate) sau dacă nu-i ieșea un fel de mâncare cum dorea el, se pornea jihadul în familia lor.

Nu mai suporta! Voia să plece.
Domnica n-a putut rămâne însărcinată mulți ani. Suferea de tot felul de afecțiuni, nu foarte grave, dar dureroase, afecțiuni care o împiedicau să-și vadă visul cu ochii și să-l simtă cu palmele.
Dar tocmai când se gândea serios să se despartă de abuzatorul care o șantaja și emoțional, a rămas gravidă. Atunci, a mai dat o șansă relației.
După nouă luni a născut un băiețel sănătos și frumos ca-n reclamele americane. Blonduț, cu părul cârlionaț și ochii mari, de un albastru straniu și senin. Era așa de fericită, că a uitat de toate durerile, jignirile și gândurile negre.

I-au pus numele Iosif.
Soțul n-o prea ajuta, ba chiar a început să-i reproșeze că îi acordă prea mult timp bebelușului, că nu face mâncare, nici curățenie, și că îl cam deranjează că nu este lăsat să se odihnească nopțile.
Domnica plângea și plângea. Nu avea cui spune, mamă-sa era tocmai la Timișoara, și n-ar fi vrut s-o supere, le avea și ea pe-ale ei. Prietene? Câteva, dar și ele cu familii, și necazurile lor. Ținea în ea suferința și chinurile la care era supusă zilnic. Noaptea nu dormea, pentru că n-o lăsat copilașul. Se trezea din oră în oră și urla până se învinețea. „Doamne, ce-o avea puiul meu?”, se întreba ea, înfrigurată. Tăcea doar dacă era luat în brațe și plimbat prin casă. Așa că, biata de ea, a parcurs sute de kilometri prin tot apartamentul, noapte de noapte. Și a ținut-o așa până când Iosif a împlinit cinci ani. Abia atunci s-a potolit.
Îl iubea ca o nebună. L-a îngrijit cum a putut și știu ea mai bine. L-a educat, l-a învățat poezii, cântece, l-a învățat să vorbească civilizat. Era soarele ei. Lumina ei.
Îl pupa de sus, de pe frunte, până la tălpițe, se juca cu el, îi făcea toate poftele, iar băiețelul era fericit.


Relația dintre Domnica și soțul ei se deteriorase iremediabil, dar ei nu-i mai păsa, era mulțumită că Iosif e sănătos, începuse școala și avea rezultate bune la învățătură. „Seamănă cu mine!”, se mândrea tatăl umflându-se în pene. Domnica suspina amar și tăcea.


Vremea a trecut, dar, din păcate, Iosif, care crescuse și ajunsese în ultimul an de liceu, a început să fie extrem de vulgar (comportament copiat de la golani? de la tată?) și violent. La școală învăța din ce în ce mai prost, chiulea, fuma, bea cu vagabonzii din cartier.
Disperați, cei doi părinți s-au aliat, gândindu-se la binele copilului, și au apelat la un psiholog. Dar parcă au pus gaz pe foc. Jignit, adolescentul le-a făcut un scandal monstru, i-a înjurat și jignit, i-a bătut pe amândoi, (a dat în tatăl lui, dar mama s-a băgat să-i despartă și a lovit-o crunt), apoi a furat toți banii din casă și a fugit în oraș.
Tatăl a sunat la poliție, dar până să se urnească organele, băiatul s-a întors, lefter, tăiat pe mâini și beat. După trei zile!

Domnica era să moară de inimă rea. Nu mai putea respira de durere. A plâns încontinuu, nu a mâncat, nu a dormit. A fost ca o fiară rănită de moarte.
L-au iertat. De fapt, a fost așa, un fel de toleranță a faptelor lui de infractor. Dar știau că nu e bine… „O să ajungi în pușcărie, idiotule!”, striga tatăl, în timp ce fiul îi arăta cu aroganță degetul mijlociu.
Domnica era zob. Nu-i venea să creadă că băiețelul acela superb și cuminte, pe care îl lăudau toți profesorii, devenise un monstru fără pic de suflet. Cu ea și cu tatăl lui se purta execrabil, le vorbea urât, mai mult lătrând. Îi privea cu o ură sinceră, nedisimulată.
Femeia l-a luat de-o parte, într-o zi, și l-a privit în ochi: „Iosif, spune-mi, de ce ești așa? Sunt mamica ta, nu simți nimic pentru mine?” Tânărul a împins-o cât colo: „Mă lași? Ce plm vrei de la mine?”
Noaptea, femeia cădea în genunchi și se ruga ore în șir cu ochii în lacrimi: „Doamne! Adu-mi-l înapoi! Ăsta nu e copilul meu…”
Când Iosif a împlinit 20 ani, tatăl lui a murit. A făcut infarct și gata a fost.
Femeia se simțea mai ușurată, pentru că scăpase de teroarea unui soț tiran care-i distrusese viața. Dar ce mai putea face acum? Nu a plecat la timp, și acum plătea. Tot timpul a plătit. Regretele erau zadarnice și fără sens.
Avea 68 de ani și nici ea nu sătea prea bine cu sănătatea. Era singură și tare debusolată.


Iosif, ahtiat după bani, a forțat-o să vândă apartamentul superb de patru camere în care locuiau. „Tu îți iei o garsonieră ieftină, că n-ai nevoie de fițe, eu îmi cumpăr alta la Piața Unirii, și o mașină așa cum vreau.”
Atâta a hărțuit-o și a chinuit-o, încât, biata femeie, slabă ca o cârpă și iubindu-l deznădăjuit, a făcut așa cum i-a dictat fiul.
Iosif n-a fost în stare să-și întrețină locuința și să plătească utilitățile, cu toate că avea un job destul de bun la o multinațională.

Se ținea de beții și scandaluri. Până la urmă, a pierdut tot, și a venit peste Domnica. Femeia își cumpărase o micuță cameră la marginea Bucureștiului. N-a avut inimă să-l lase în drum. L-a primit.
Iosif nu mai avea nici slujbă, așa că a început să toace pensia mamei. Pensie care nu era cine știe ce…
Domnica recunoștea în copilul ei comportamentul abuziv al soțului și i se rupea inima. „Mi-e foame! Dă-mi să mănânc! Asta nu-mi place! Du-te și cumpără pâine!! Te-ai atins de prăjiturile mele? Ai pus gura pe sticla mea?”

Într-o seară de toamnă friguroasă, ultima ei noapte pe acest pământ, a trimis-o să-i cumpere țigări. Domnica abia se mișca, o durea tare rău în piept. Dar s-a dus. Și de frică, și pentru că era bună. Ea nu putea să refuze ceva cuiva.

Începuse să plouă, bătea vântul. Vânzătoarea de la butic o cunoștea și îi știa trista poveste. „Doamnă, pe vremea asta v-a scos din casă?”
Domnica a lăcrimat și a zâmbit așa, ca o apă fără mal. „Ce să fac? E copilul meu. Prăjituri mai ai? Din alea cu frișcă, așa îi plac lui.”
Vânzătoarea i le-a dat pe cele mai proaspete.
„Aveți grijă de dumneavoastra! Sunteți un om așa de fain!”
A plătit și s-a îndreptat spre bloc.

Când să pună piciorul pe treptele de la intrare, o gheară de foc a început să-i stoarcă inima ca pe o rufă. N-a mai avut putere să urce. S-a lăsat moale, pe jos, dar având grijă să nu strice frișca. Ultimul gând a fost către băiatul ei. „Doamne, ai grijă de Iosif al meu!”
În noaptea aia a nins. A găsit-o un vecin de dimineață, înghețată, cu pachetul de prăjituri în brațe. Bătrâna zâmbea.

Dana Fodor Mateescu- 9 noiembrie 2022