Locuiam undeva în sectorul  4, în apropierea cinematografului Flamura, într-un bloc comunist, de patru etaje, vesel și cretin, ca un cub de jucărie. Vesel, pentru că mai mereu era împodobit cu țoale colorate puse la uscat, și cretin pentru că era gri, urâțel, jupuit, și mereu i se bloca ușa de la intrare, de stăteau locatarii pe afară, până venea un nene cu un baros și spărgea încuietoarea.

Aveam trei ani și-un strop, eram tunsă ca un băiețel și mă credeam inima roșie a lumii. Mă credeam, dar nu eram…

Când nu mă duceam la grădinița săptămânală, unde mă îmbolnăveam cumplit, cu devotament, la fiecare două-trei luni, de băgau ai mei kile de penicilină și alte minuni farmaceutice din anii 70, stăteam cumințică acasă. Mă rog, aproape cumințică.

Îmi plăcea tare mult să cânt și să dansez. Ce? Vouă nu vă plăcea? Știu eu că vă plăcea! Dar eu făceam reprezentații pe la toți vecinii de scară, le băteam la ușă și le ziceam, privindu-i serioasă, cu ochii mei mari, nițel sașii, ca niște mărgele negre:

-Vreți să vă cânt și să vă dansez?

Cum poți să refuzi o asemenea prăjitură de fetiță? Te lua și mila, zău!

Când rămâneam acasă cu tata, mă îmbrăcam într-un furou de-al mamei, crem, cu dantelă, îi furam sandalele cu toc (i le-am distrus până la urmă), pe cap îmi puneam coronița de când era mireasa, toată numai cu strasuri, iar în urechiușe, niște cercei cu clipsuri: două flori din plastic, la mare modă pe vremea aia. Din dulap luam și beteala de pom, una argintie, alta aurie. Mi le înfășuram după gâtișor, pe talie, până jos. Mai ciordeam două, trei globulețe și patru lumânări. Nu le aprindeam, aș fi vrut eu, dar nu aveam voie la chibrituri. Păcat! Ce senzație aș fi produs în sufletele spectatorilor care mă adorau!

Tata fuma ardelenește, se uita c-un ochi la mine și cu altul repara un aparat de radio sau vreun televizor cu lămpi.

-Dani, ești cuminte, da?

-Daaa, tăticule!

Firește că eram cuminte, ete scârț! Ce mare lucru făceam?

Într-un sertar, mama ascunsese de mine un ruj roșu-roșu, pe care-l primise cadou de la tata, de ziua ei.

„De ce nu te dai cu el?, o întrebam”

„O să mă dau când mergem undeva”…, zicea ea. Dar nu se ruja niciodata.

Când tata lipea cu letconul o diodă belalie sau ținea un tranzistor de craci, eu, pe furiș, furam și rujul. Mă mânjeam cu el până la nas, că nu prea le aveam cu…machiajul la ora aia. Țuguiam boticul, mă priveam în oglinda de pe hol, pfffuai, cât de mișto arătam!

Păcat că nu m-ați văzut și voi, nu știți ce-ați pierdut!

Așa gătită-prună, strălucind ca un pom de Crăciun împodobit, plecam pe casa scării. („Ta-taaaa, mă duc până la Lilica!”) și tronc, ușa…

Lilica era o fetiță mai mare decât mine, dar cu care mă jucam eu. Bine, până la un moment dat, când era să-i dau foc și ai ei mi-au dat interzis, dar asta deja e o altă poveste.

Pășeam destul de anevoios cu sandalele mamei, care îmi erau foarte mari. Călcâiele nimereau la mijloc și tocurile deraiau. Abia mă țineam să nu cad. Băteam cu mânuța durdulie la prima ușă de la palierul nostru. Nu ajungeam la sonerii, v-ați dat seama, bravo!

-Cine e?, întreba tanti Tanța, vecina.

-Daaaa-niiii!, îmi cântam eu numele, extrem de încrezută.

Tanti Tanța deschidea ușa. Zâmbea la mine cu toată gura ei frumoasă:

-Veniși să-mi dansezi?

-Daaa!

-Tac-tu știe că ai plecat?

-Sigur că știe!

Aruncam sandalele cât colo (mă deranjau, știți?!) și începeam o bâțâială, jumătate balet, jumătate sârbă. De acompaniat, o făceam singură: „De-ai fi tu salcie la maaaaaaaaaaaaaaal/ M-aș face râââu, la umbraaa taaaaaaaaaaaaa!” Și când ziceam „umbra ta”, ridicam piciorul drept, sus de tot și mă lăsam cu capul în jos. După asta urma o roată strâmbă, dar intenția conta, nu?!

Tanti Tanța râdea, să moară acolo, ținându-se de ușă.

-Zi-o și p-aia cu aseară ți-am luat basma!!, mă ruga ea cu lacrimile în barbă, de hohote.

Mă opream brusc și începeam, foarte precisă, dicție perfectă, făcând un pas în față:

-Aaaaaaseaaa-răăă ți-am luat baaaaas-ma, Șaidiridida, șai….Și-acu te văd fără eaaaa, Șaaaaaidirida…

Urlam până se mai deschideau vreo cinci uși, de la alte apartamente. ”Aaa, e zgâtia aia a lui Fodorică, iar nu-i mă-sa acasă..!”

Mă duceam și pe la ei. Nu scăpau de spectacolul artistic. Primeam ciocolată, bomboane și bani.  Banii nu mă interesau, îi aduceam acasă și îi ascundeam sub covoare. Nici bomboanele nu-mi plăceau, decât dacă erau cu mentă. Ciocolata era pe primul loc, că era bună, nu ca asta din ziua de azi.

Unii nu-mi deschideau. Se săturaseră. Dar majoritatea mă iubeau (așa credeam eu!) și primeau porția de râs ca pe-un dar care le colora viața.

Dansam până la parter, apoi, fericită și victorioasă mă întorceam acasă. Mânjită la bot de ciocolată și ruj, cu coronița strâmbă și desculță. Sandalele le țineam în mâini, la spate.

-Unde-ai umblat?, mă întreba tata, așa, de chichi, că oricum avea treabă.

-Păi, pe scară, la Lilica. M-am jucat, am cântat…

-Am auzit, mai zicea el cu capul vârât într-un televizor mare. Nu te-a caftit nimeni?

-Nțț, am cântat frumos!

Evenimentele astea deosebit de culturale au durat ceva timp. Până a găsit mama banii sub covor și rujul rupt și mozolit ca dracu`.

-Cine-a făcut asta? De unde sunt banii?

Am lăsat căpățâna în jos și mi-am întors picioarele cu vârfurile în interior.

-Mi i-au dat vecinii. Le-am dansat așa de frumos! M-au și pupat.

Mama, să moară, pe loc, de rușine!

-Cum? Ai cerșit bani?

-Nuuu! Ei mi i-au dat!

-Și rujul?

-Păi mi-am dat și eu un pic, nu puteam să apar pe scenă așa!

Și mama a râs. Era bine!

-Dar cine l-a rupt? Cine l-a stricat?

-Poate tata. Se mai dă cu el, din când în când, atunci când repară aparatele alea. I se usucă buzele.

Dana Fodor Mateescu

20 august 2018

Reclame