1. Un căţel cadou

Bună! Am zece ani împliniţi şi mă cheamă Dănuţ. Sunt în clasa a IV-a. În certificatul de naştere o tanti de la primărie a trecut „Daniel” dar nu vă speriaţi. Toţi ai casei mă strigă: Dă-nuuuţ, prelungind litera „u” ca într-un cântecel pentru copii. Mă răsfaţă. Aşa să mă chemaţi şi voi dacă aţi nimerit din întâmplare pe strada mea şi vreţi să vă jucaţi cu mine.

Buuun. Haideţi să vă povestesc ce poznă mi s-a întâmplat mie vara trecută. Noi locuim la casă, avem şi curte, noi, adică eu, mama, tata, bunicul şi bunica. Strada noastră se numeşte Petru Maior şi mi se pare cea mai specială din lume. Are case vechi din secolul trecut, cu sculpturi îmbătrânite ce înfăţişează trupuri de oameni sau îngeraşi durdulii, ca voi când eraţi mici. Bunicul mi-a spus că se numesc cariatide. Case misterioase, întortocheate ca un labirint fără de ieşire, care au parcă ochi şi gură, brrrr, mă înspăimântă. Uneori mi-e teamă să nu fiu înghiţit de ele şi mestecat între măselele de piatră şi oţel. Nu ies niciodată afară din curte seara, de frica lor. Altfel totul e minunat, vara şi primăvara ţi-e drag să mergi pe stradă, toate florile năpădesc gardurile, trandafirii se agaţă cu degeţelele lor verzi de ferestre, petuniile şi liliacul parfumează la nesfârşit aerul. Eu mă joc şi în curte, dar ies mereu şi în faţa porţii, unde mă întâlnesc cu prietenii din cartier, Mircea, Ninu şi Răzvan. Ne dăm cu rolele sau cu bicicletele. Niciodată nu ne certăm.

De ziua mea, tăticul mi-a adus cel mai frumos cadou din lume: un căţel. Mi-l doream atât de mult! Era un ghem de blană aurie, un Golden Retriever, aşa mi se pare că se numeşte rasa lui. Nu ştiam ce nume să-i pun. Mămica zicea să-l botez Aurel pentru că era auriu, tata: Spike, iar bunicul o ţinea pe-a lui: să-l strig King, că seamănă cu un rege. Eu eram într-o mare încurcătură. Bunica nu spunea nimic, însă. Stătea aşa şi se uita pierdută în zare. Într-un târziu, pe când ne aflam la masă, sub salcâmul din curte, bunica se trezeşte oftând:

– Vaaai, ce seamănă căţelul ăsta cu Prinţ!

– Cine-i Prinţ?, am sărit eu imediat.

Bunica nu răspunse. Stătea zâmbind, mângâind cu degetele uscate trandafirii roz cusuţi chiar de ea pe faţa de masă.

– Prinţ e un câine pe care l-am avut noi pe vremuri, îmi explică tăticul sorbind tacticos din cafea. A murit călcat de o maşină. Ce-a mai plâns biata bunică-ta. Şi eu am plâns, eram mic-mic. Hm, abia acum realizez. Exact ca ăsta al nostru arăta. Identic, parcă. Cu lăbuţe grăsune, cu o stea în frunte, aceeaşi căutătură bleagă… Ce chestie, domnule! Uite că nu m-am gândit.

– Păi, atunci să-l cheme Prinţ, nu? În memoria celuilalt Prinţ, zice şi mama ridicându-se de la masă.

– Iuhuuu! Am găsit. Prinţ îl voi striga!, am izbucnit eu bucuros, dărâmând, aşa cum îmi stă în fire mai mereu, ceaşca de ceai şi farfurioara pe care se odihnea ea. Am luat căţelul în braţe şi l-am ridicat sus, apoi l-am strâns cu dragoste la pieptul meu. Ghemotocul auriu dădea din picioruşe şi încerca să scape, dar eu nu-l lăsam. Îmi venea să-l sărut direct în bot. Din păcate, nu aveam voie. Aşa mi-a spus mama ridicând degetul mare spre luare aminte:

– Dănuţ, să nu te prind că-l pupi în bot pentru că are microbi sub limbă şi ai să te îmbolnăveşti!

– Ah! Nimic n-am voie! Nici măcar dacă îl spăl bine, bine cu săpun?

– Nu! Strigă mama categorică şi privindu-mă tăios.

Heei, dragii mei prieteni. Câtă fericire m-a curpins în zilele ce au urmat! Mergeam cu el peste tot, în parcul Herăstrău, la pâine, la cursurile de înot, unde mă aştepta cuminte, legat de un copac, ne jucam cu mingea, alergam, era cel mai bun tovarăş al meu. Creştea văzând cu ochii.

Într-o zi, când am căzut cu rolele şi mi-am julit serios genunchii pentru că nu purtam genunchierele, nu le găsisem în dimineaţa aceea, Prinţ a venit iute, m-a privit şi a început să-mi lingă rănile. Eu bâzâiam, spre ruşinea mea, dar mă durea aşa de răăău, ştiţi şi voi cum e când cazi direct pe ciment, te ustură de mori, te seacă la inimă. Până a venit bunica, în mâini cu spirtul şi bandajele, căţelul a avut grijă de rănile mele.

Altădată, Prinţ a ajutat un pui de mâţă să iasă dintr-un canal fără capac. Căzuse înăuntru şi mieuna atât de jalnic, că-ţi venea să-i plângi de milă. Nimeni nu s-a oprit să vadă ce e şi să-l scoată. Căţelul meu, însă, parcă înnebunise. M-am dus cu el acolo, dar pisoiul nu se zărea. Se auzea doar. Bietul de el se băgase sub nişte cartoane şi, din cauza asta, doar glasul mai răzbătea la noi. L-am lăsat pe Prinţ în faţa canalului şi am dat fuga în curte ca să-l chem pe bunicul. Aşa am reuşit să scoatem pisoiul, care, dealtfel, a şi rămas prieten la cataramă, dacă pot să mă exprim aşa, cu Prinţ.

Ce clipe memorabile am trăit eu alături de căţelul ăsta! Am scris chiar şi o compunere la şcoală despre el, iar doamna învăţătoare m-a lăudat în faţa clasei şi mi-a pus nota 10, spunând că sunt foarte talentat.

  1. Dispariţia lui Prinţ

După câteva luni s-a petrecut nenorocirea. Nu ştiu cum s-a făcut că cineva a uitat poarta puţin deschisă. Nu mult, ci atât cât să se poată strecura năzdrăvanul meu Prinţ şi s-o zbughească nevăzut. Vaai, ce-am mai plâns, ce-am mai urlat, dacă m-aţi fi văzut v-ar fi fost tare milă de mine, sunt sigur:

– Mamăăăă! A fugit Prinţ! Hă, hăăă, hăăă!

Mi se înmuiaseră picioarele, dar cu ultimele puteri am ieşit pe stradă şi am început să alerg disperat, să strig după căţel şi să-l caut. Prinţ, sărmanul, parcă intrase în pământ. Nu era. Lacrimi mari îmi curgeau pe obraji, îmi udau tricoul cu răţoi primit cadou de la bunicul, dar nu-mi mai păsa de nimic. Tanti Lavinia, femeia cu un picior mai lung şi unul mai scurt, cu gheată din aceea ortopedică, a ieşit la poartă şi m-a văzut în ce hal eram:

– Dănuţ! Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

De supărat ce eram n-am putut să-i răspund. Hohoteam întruna. Femeia mă apucă de umeri:

– Dănuţ, tu plângi după căţeluşul tău, nu-i aşa?

– Daaaaa!, am zis eu plin de suspine şi lacrimi.

– Lasă, lasă, că vine el înapoi, câinii sunt foarte inteligenţi şi ştiu să se întoarcă întotdeauna acasă.

M-am târât trist până acasă, dar un licăr de speranţă se năştea în sufletul meu amărât. Poate vine înapoi. Poate mi-l aduce cineva. O să scriu bileţele şi am să le lipesc pe fiecare zid de pe stradă, pe fiecare stâlp de iluminat public. În curte m-am trântit pe jos şi am început să bat cu pumnii în pământ. Eram disperat.

Seara, tanti Lavinia a venit, şontâc-şontâc, la noi şi a discutat în şoaptă ceva cu bunica. N-am putut să fiu atent pentru că eram prea ocupat cu scrierea bileţelelor. Iată cum mi-au ieşit, sunt foarte mulţumit de ele:

„Am pierdut un căţel. Se numeşte Prinţ.

A dispărut de acasă.

Vă rog să mi-l aduceţi la numărul 38.”

Dănuţ.

A doua zi am lipit hârtiuţe peste tot. Şi pe gardul verde de la casa doamnei Cotelia, fosta profesoară de limba germană, cea care are un căţel fără un ochi şi poartă o bentiţă neagră ca a piraţilor peste orbita goală. Hm. Chiar aşa i se şi spune: Piratul. Te rupe dacă intri în curtea lui, dar pe mine mă cunoaşte, sunt de-al casei. Şi la madam Feri, unguroaica bătrână, cu o rochie şleampătă pe care o poartă şi vara şi iarna, ştiţi voi, femeia aia cu ochi albaştri-albaştri, care miroase, puuuu! de la o poştă a rachiu de drojdie, dar e atât de bună la inimă şi de hazlie când rosteşte cuvintele româneşti stâlcite şi amestecate cu vorbe ungureşti, de-ţi vine să râzi întruna.

Când se supără pe copiii care îi fură cireşe, – are un cireş în curte, o minune, face nişte fructe cât palma mea, înnebuneşte toată strada când dau în pârg!- madam Feri nu ne înjură de mame ca alţii, nu cheamă poliţistul, ci zice doar atât: „Tulai! spurcat la suflet ce sunteţi. Veniţi şi cereţi la mine, că vă dau, nu rupeţi mânurile lu’ copac!”

Copiii râd de ea şi se strâmbă, o batjocoresc. Am furat şi eu odată când eram mai mic, dar mi-a părut aşa de rău după! Mi-a povestit bunica prin ce greutăţi a trecut unguroaica şi cât a suferit. A avut cinci copii şi toţi i-au murit într-o singură zi când i-a ars casa. Bărbatul ei a plecat în lume şi a lăsat-o singură. Ea a plâns până şi-a pierdut lacrimile, aşa zicea bunica, dar nu înţeleg cum poate un om să-şi piardă lacrimile? Eu mă chinui mereu să nu bocesc atunci când fac vreo trăsnaie şi ştiu că mă va certa mama, dar de afurisitele de lacrimi nu scap. Ştiu că numai plângăcioşii şi piticii de la grădiniţă mai bâzâie, nu un băiat mare ca mine!

În fine, madam Feri s-a apucat de băut şi de atunci cică nu s-a mai trezit, e beată tot timpul. Odată m-a oprit pe stradă m-a luat în braţe, aveam vreo patru ani, şi m-a strâns de am crezut că o să mă omoare. Plângea, dar fără lacrimi, aşa cum zicea bunica! Îmi spunea: „Draghe co-pilaş, frumos, draghe co-pilaş frumos!” M-am smucit şi-am fugiiiiit, cât m-au ţinut ghetuţele. Şi azi îmi aduc aminte de mirosul greu de alcool care răzbătea din toată făptura ei, de parcă ar fi ieşit un abur, prin ţesătura putrezită a rochiei. Tataia spunea: „Sufletul lu’ madam Feri s-a transformat în aburi de rachiu, care-i ies prin piele.” N-am prea înţeles, dar când o să mă fac mare, precis o să aflu toate tainele astea cu care se joacă adulţii în faţa copiilor.

Eee, dar m-am luat cu povestea lu’ madam Feri şi am uitat să vă zic pe unde am mai lipit hârtiuţe în care anunţam că s-a pierdut Prinţ. Păi, am pus la băcănia din colţ, chiar dacă vânzătoarea, acră ca murăturile mamei, s-a răţoit la mine spunându-mi să mă car din faţa magazinului ei, dar şi la cizmărie, la nea Orăşeanu, moşul care repară toţi pantofii din cartier. La el în magazinul micuţ, ca pentru pitici, miroase mereu a lipici prenadez şi te ia ameţeala. Nea Orăşeanu stă pitit după tejghea, nici nu-l vezi, şi freacă tocuri, tălpi, bate cuie: toc, toc, toc. Vorbeşte cu „mă”, „dă”, „pă”, „să” şi cum e cam surd, nu de tot, dar urlă, de se aude în colţ, la magazinul de pâine.

El ştie toate secretele şi…spune toate secretele. Dacă e surd! Are o maşină de cusut veche-veche, tata zicea că e din timpul războiului, a apucat-o şi el când era mic şi bunicul. Trebuie să aibă peste 100 de ani! Când am pus hârtia cu anunţul, cizmarul m-a privit pe sub ochelarii groşi, legaţi cu sfoară şi mi-a spus arătându-şi dinţii de fier. Am uitat să vă spun că are nea’ Orăşeanu nişte dinţi de te bagă în boală! Toţi sunt din fier. Parcă ar fi un monstru de la desenele animate, un sfarmă-piatră sau chiar un excavator.

– Mă, Dănuţe, am auzit că l-ai pierdut pă Prinţ, adevărat e?

– Da, nea Orăşeanu, am răspuns eu. A fugit pe stradă şi… dus a fost!

– Mda! Cu ăştia dă rasă e mai greu. Dacă era maidanez, căţel obişnuit, să întorcea el, nu pleca dă la casa unde mănâncă, da’ aşa…poate ţi l-a ciordit careva.

Am încruntat din sprâncene. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul ăla, nici mama, nici tata şi nici măcar bunicul, care mai înjură la meci, nu a rostit niciodată asemenea vorbă. Aşa că l-am întrebat pe cizmar. El, cioc, cioc, boc, boc, în tocul lu’ madam Drăcea, de la numărul 13, aia de are un băiat agronom şi o fată doctoriţă de bebeluşi.

– Bă, Dănuţe! Tu dă acuma eşti băiat mare şi o să înveţi multe cuvinte şi mai frumoase şi mai urâte. Tu însă tre’ să fii dăştept şi să ştii când să te abţii. Ciordit înseamnă că ţi l-a furat cineva, mă! Pricepi? E pă limba dă mahala. Ţiganii vorbesc aşa şi oamenii fără carte, ca mine.

Am plecat şi mai trist de la nea Orăşeanu, cu hainele mirosind a prenadez şi încredinţat că n-am să-l mai văd nicicând pe Prinţ.

  1. Un plan secret

Seara, după cină, mama mi-a spus că madam Lavinia, vecina cu un picior mai scurt şi altul mai lung, a povestit că a văzut cum o ţigancă din acelea care strigă „fiaaareeee, fiaree cumpăăăăr”, l-a ademenit pe Prinţ, l-a băgat într-o Dacie-papuc plină cu cioroboaie şi duşi au fost. Femeia era frumuşică, slăbuţă, cu ochi verzi ca ceapa în luna aprilie şi un păr „merveio”, aşa s-a exprimat pe franţuzeşte madam Lavinia. Cică s-a interesat ea pe la cunoştinţele ei, a întrebat printre vecinii de stradă; se pare că acei ţigani, vin mereu prin zonă, sunt cunoscuţi ca strângători de fier vechi şi, dacă avem un pic de noroc, am putea să-i prindem odată şi să-i luăm la întrebări.

– Sau să-i dăm pe mâna poliţiei, sare bunicul revoluţionar, strângând din dinţi şi luând poziţie de drepţi, gata să răstoarne masa. Chemaţi şi procuratura! Am eu un prieten, vechi camarad…cum îl cheamă dom’le?

– Nu!, îl întrerupe vitează mama, mai bine cu frumosul, cu vorba bună. Poate n-a ştiut femeia, l-a văzut singur şi dezorientat şi l-a luat, în speranţa că îi va găsi stăpânul. Cu ţiganii trebuie să te înţelegi, sunt oameni ca şi noi, pot fi de treabă. Recunosc că unii dintre ei au alte îndeletniciri, mai puţin ortodoxe, dar…

– Daaa… alte îndeletniciri, printre care şi furtul… intervine aprigă bunica.

– Ei, nu toţi sunt aşa, insistă mama. Ce, unii români nu fură?

– Aiurea!, se bagă şi tata. Tu mereu găseşti partea minunată a faptelor. Sau, dacă nu e, o inventezi! Nu există asemenea oameni, dragă, tu pe ce lume trăieşti? Vrei ca şi Dănuţ să fie un visător ca tine, să-l ia toţi drept fraier? Bunicul are dreptate. Trebuie reclamaţi la poliţie.

– Madam Lavinia a notat numărul maşinii: B 01 MZU. Îi găsim aşa, mai zice bunica.

I-am lăsat afară să discute şi să-şi facă strategii. Bunicul căuta de zor diferite numere de telefon, poliţie, pompieri, procuratură, protecţia consumatorului şi făcea un tărăboi imens. Pe mine mă durea capul de la prenadezul lui nea Orăşeanu şi de la supărare. Mi-am băgat obrajii în pernă şi în noaptea aia am adormit plângând. „Dragul meu Prinţ, pe unde-ţi sticlesc ţie ochişorii acum? Oare latri şi tu după mine? Îmi simţi lipsa?”

Spre ziuă am avut un vis ciudat. Se făcea că Prinţ îmi bătea cu lăbuţa în geamul de la stradă:

– Ham! Dănuţ! – zicea el, iar eu îl înţelegeam perfect, – vezi că mă găseşti lângă parcul Cireşarii, în sectorul 1…

Aici, visul s-a destrămat brusc. M-am trezit ud leoarcă de transpiraţie şi cu inima bătându-mi ca nebuna.

Au trecut câteva zile chinuitoare. Să fug să-l caut? Să ţin secret planul meu? Cum să procedez, Doamne? În cele din urmă m-am hotărât: pândesc până când apare maşina respectivă, apoi plec singur, călare pe bicicletă, în urmărire, fără să spun nimănui. E câinele meu şi trebuie să-l aduc acasă.

Am ieşit în dimineaţa următoare, minţind-o pe buni că mă duc la un coleg, Ionuţ, ca să-mi dea un joc pentru computer. Mi-am luat şi telefonul mobil, pentru orice eventualitate. Am aşteptat vreo trei ore şi nimic. Mi se făcuse foame şi am scos pacheţelul cu salam şi salată. Pe la jumătatea lui, ce să vezi?! În colţul străzii Petru Maior, la intersecţia cu Teodosie Rudeanu, opreşte Dacia-papuc cu fiare vechi. Iuhuuu! M-am bucurat şi am zbughit-o într-acolo. N-a fost mare lucru s-o urmăresc pentru că măgăoaia se mişca greu, abia trăgea, căruţă să fi fost şi tot avea mai mare viteză. Dar staţi să vă povestesc şi vouă: ţiganii, trei la număr, o femeie şi doi bărbaţi tineri, erau haioşi rău de tot, încurcau circulaţia cu cioroboaiele lor, erau puse claie peste grămadă următoarele obiecte: o cadă de baie, un telefon negru, din ebonită, un covor zdrenţuit, două vase de WC, fiare contorsionate, un cărucior de bebeluş, rame de tablouri, o maşină de cusut Ileana, trei scaune şchioape şi pe deasupra, se balansa, când în sus, când în jos, o carcasă din tablă care aparţinea unei maşini vechi ruseşti, Lada 1200, aşa cum avea domnu’ inginer Pătraşcu de pe strada noastră. Ţiganca, cea cu ochii verzi ca ceapa în aprilie şi păr merveio, cum zicea madam Lavinia, se chinuia, săraca, să ţină cu mâinile fierătania, blestemând pe limba ei, nepriceperea şoferului care tot punea frâne: „Moo, MP3, nu mai opri maşâna că ne cade şandramaua.”

La început n-am prea înţeles ce spuneau între ei, dar, urmărindu-i pe vreo trei străzi, am început să le pricep graiul ciudat. Ţiganii aveau nişte nume trăsnet, să te prăpădeşti de râs: pe femeie o chema Nochia, ca pe telefonul lui tata, pe şofer MP3, iar pe celălalt Clicnet. Eu mai auzisem că îşi botează copiii în fel şi chip, cu nume de flori, de ţări sau de maşini, dar nu ştiam că s-au modernizat aşa de rapid şi deja au trecut la tehnica de ultimă oră şi la computere. Auzi! Să te cheme MP3! Oare aşa sunt trecuţi şi pe cărţile de identitate? Când o să-i povestesc lui Mircea, prietenul meu de la numărul 14 nici n-o să mă creadă.

Ţinându-mă de coada lor, mi-au devenit simpatici. La intersecţia de la Maresal Averescu şi Turda cei trei electro-ţigani au încurcat definitiv circulaţia timp de vreo jumătate de oră. Biata Nochia a scăpat carcasa de Ladă care s-a prăvălit pe linia de tramvai. MP3 a ieşit din maşină şi a început să împingă alături de Clicnet, în vreme ce Nochia ţipa disperată, ţopăind în jurul lor. Şoferii nemulţumiţi claxonau, tramvaistul ar fi vrut să treacă, dar nu putea, totul era blocat. Vai de mine, dar chiar atunci, mă sună mama:

– Dănuţ! Unde eşti? E trecut de trei şi n-ai venit la masă, bunica te aşteaptă, e îngrijorată. La fel şi eu. Te-am sunat de mi-a venit rău şi n-ai răspuns. Unde umbli?

-Nu te alarma, sunt la Ionuţ, mama lui m-a invitat la masă, mint eu cu neruşinare. Am mâncat şi supă şi pui cu salată verde…Ne vedem seara, ajung până atunci. Sărut mâna.

Îmi pare foarte rău c-am minţit-o pe mama. Ea e cea mai bună dintre toţi cei pe care îi iubesc. Ştiu că semăn cu ea, fizic mai ales, toate rudele noastre sau cunoştinţele zic mereu: „Parcă sunt fraţi gemeni, ce asemănare teribilă!” şi din cauza asta mi-e şi mai dragă. Iartă-mă mamă! Sunt convins că dacă ai şti ce plan am, ai fi de acord cu mine şi m-ai înţelege perfect. Te iubesc!

Gonesc uşor gândurile mele cu mama, trimiţându-i o sărutare prin aer şi întorcându-mă la ţiganii mei care erau tot în intersecţie. Câţiva cetăţeni, printre care m-am strecurat şi eu, moţ, încercăm să-i ajutăm, unii împingând rabla, alţii trăgând de fiare.

În sfârşit, circulaţia se reia iar eu mă împrietenesc cu cei trei. Par de treabă. Le povestesc ce caut, sincer, privindu-i în ochi şi arătându-le că nu mi-e frică de ei.

– Ştiu că voi mi l-aţi luat pe Prinţ şi aş vrea să mi-l daţi înapoi, mi-e dor de el. E căţelul meu!

Nochia a zâmbit cu nişte dinţi mai albi ca în reclamele TV şi mi-a întins o portocală. Am lăsat-o cu mâna întinsă, aşteptând un răspuns din partea ei. MP3 şi Clicnet îşi făceau de lucru pe la roată, ciocănind de zor. În cele din urmă, ţiganca mi-a vorbit:

– Mă, copile, eu am găsit un căţăl mai dămult, da’ era pă stradă, sângur. L-am chemat şi nu m-a lătrat. L-am mângâiat. Era aşa dă blând şi dă frumos că mi s-a lipit dă inimă, să mor dacă te mint! L-am vârât în maşină. Io nu-s cerşetoare, chiar dacă mă vezi cu mâinile astea murdare şi strâng fier dă pă străzi. Nu fur. Io-s prinţesă, mă! Am palat. Am ş-un băiat, ca tine, câţi ani ai? Nouă? Zece?

Dau din cap, în semnă că da. Am zece ani.

– Aşa, uite, ştii ceva? Pentru că ne-ai ajutat, io te invit la palatu’ meu, îl cunoşti şi pă fiu’ meu. Dacă te recunoaşte căţălu’ ţi-l dau înapoi, dacă nu, înseamnă că m-ai minţit şi io nu suport minciuna, m-ai înţeles?

– Bine!, am zis eu, dar cu inima strânsă şi plină de îndoială. „Dar dacă madam Lavinia o fi văzut greşit? Aoleu! La asta nu m-am gândit.”

  1. Palatul cu prinţi şi prinţese

N-am mers chiar aşa mult şi am ajuns. Într-adevăr, Nochia nu minţise, cu toţii locuiau într-un palat adevărat, cu turnuleţe, gemuleţe şi statui care întruchipau îngeraşi şi Venuşi din Milo cu ceas în loc de buric. În curtea mare cât parcul Cireşarii aproape, străluceau în soare patru Jeepuri ultimul răcnet şi o decapotabilă roşie în care se jucau nişte copii. Inima îmi bătea nebuneşte, bum- bum- bum în piept. Oare aveam să mă întâlnesc cu Prinţ al meu?

– Aşteaptă-mă aici, îmi zice Nochia. Mă duc să mă şchimb în rochia dă prinţesă, şi după aia îl aduc aici şi pă fiul meu, Soniericson. Vorbim atunci, da?

Mă plimb prin curte cu teamă. Nici urmă de Prinţ sau de alt căţel. Aud însă o femeie care strigă furioasă din când în când: „Iahuu, pleacă de lângă maşină că te loveşti la mânuţă! Altavistaaa, nu băga pământ în guriţă, e caca!” Îmi vine să râd, parcă sunt într-o poveste. Lângă un tufiş de trandafiri întâlnesc o bătrână care seamănă leit cu o cotoroanţă din poveste, numai că n-are mătură. Stă chircită jos, direct pe iarbă, cu picioarele ieşite de sub fustele creţe. Întinde pe un covoraş cărţi de joc murdare ca şi tălpile ei. Bombăne de zor. Îi dau „sărumâna”, că aşa am învăţat de la mama, să fiu respectuos cu oricine.

– Hai, să trăieşti, băiete! Da’ câţ’ ani ai? Venişi la ghicit sau să te însori?

Îi explic de ce mă aflu acolo, spunându-i că sunt prea mic pentru căsătorie. Râde baba, cu mulţi dinţi din aur, Doamne, parcă-i sora lu’ nea Orăşeanu.

– Haoloeu! Dacă ţî l-a luat Nochia şî ie al tău, o să ţî-l dea îndărăt. E fată censtită şî credincioasă, toată zâua ie la beserică.

Mă aşez lângă ea, pe jos, şi o privesc cum mânuie expertă cărţile. Aflu multe de la baba, pe care, dacă nu ştiaţi şi chiar sunteţi curioşi, o cheamă Balalaica. Prinţesa cu păr „merveio”, strângătoare de fier vechi, e căsătorită de la 13 ani cu unul, poreclit CDRom, care e prin Spania acum. Cei doi au cinci copii: pe Soniericson, care e de-o seamă cu mine, pe Filips, Gugâl, Iahuu si o fetiţă, Altavista. Cu toţii sunt înnebuniţi după calculatoare şi jocuri. Pricep. Mi se pare aşa de „cool”.

Pe ceilalţi locuitori ai palatului îi cheamă Televizor, Magnetofon, Telefon, Acordeon, iar p-ăia mai bătrâni, Patefon, Pantalon, Izaura sau Vitrina. Ha! Ha! Ce amuzant!

Sunt foarte veseli noii mei prieteni, ţiganii, cântă mereu, vorbesc o limbă ciudată, când răstită, când şoptită, dansează şi parcă vor să fie bine tot timpul. Nici unul nu e trist şi asta îmi face bine şi mie, parcă îmi vine curajul.

Dar când mă învârteam prin curtea largă, apare de după o perdea de iederă un băieţel slăbuţ, cam de vârsta mea. Are nişte ochi pătrunzători, veeeerzi ca ceapa în aprilie, pe care i-am mai văzut eu pe undeva… dar unde? Aaa, m-am prins! Sunt ca ai Nochiei. Deci, ăsta micul e cu siguranţă fiul ei, despre care mi-a povestit. Îi întind mâna, cu prietenie, dar gândul îmi e tot la Prinţ al meu care nu se zăreşte pe nicăieri.

– Bună! Eu sunt Dănuţ. Îl caut pe Prinţ, Golden Retriever-ul meu pierdut pe stradă…

Băiatul mă priveşte neîncrezător. Parcă îi e teamă. Totuşi mă întâmpină civilizat.

– Bine ai venit! Eu sunt Soniericson, băiatul Nochiei. Căţelul tău e la mine, mama mi l-a adus, l-a găsit şi l-a luat cu ea.

-Unde e? Arată-mi-l! E ok?

– Hai!, zise copilul, fără să-mi răspundă, trăgându-mă după el în palat.

N-am prea reuşit să observ nimic la început, atâta eram de emoţionat şi nerăbdător. Ştiu că m-am plimbat pe nişte holuri maaari, luungi, din marmură alb-roz, foarte lucioasă, aşa cum văzusem mai demult la Ateneul Român când am fost cu mama la un concert de pian. Ţigănuşul turuia întruna: „Să ştii că eu nu prea am prieteni români. Adică n-am de loc. La şcoală se feresc de mine, zic că sunt ţigan şi că fur, fac rele. Nu e adevărat! Noi muncim cinstit, uite tata e în Spania, zidar, ne trimite bani mereu. Casa el a făcut-o. Unchiu’ meu, Acordeon, are un taraf cu care cântă prin cârciumi, câştigă bani, o grămadă, mama, strânge fier vechi şi îl vinde. Eu sunt mort după calculatoare, am şase şi o să-mi mai cumpăr.” Apoi se opri.

– Aici e, zise, deschizând o uşă imensă, toată vospită cu auriu. De dincolo de ea se auzeau lătrături agitate, ham, ham, ham!

Lacrimile alea nesuferite, care mereu mă fac de râs atunci când vreau să arăt tuturor că sunt băiat mare, iar nu-mi dau pace. Nu vă pot spune câtă bucurie m-a cuprins când l-am văzut! A venit glonţ spre mine, gata-gata să mă dărâme. L-am îmbrăţişat şi l-am sărutat direct pe bot, uitând de toate sfaturile mamei.

-Ce bine că te-am regăsit, dragul meu prieten! E cea mai fericită zi din viaţa mea, i-am spus eu printre lacrimi.

Prinţ răspundea şi el aşa cum se pricepe un câine mai bine: hau, haau, ham, ham, ham! Şi mă lingea pe obraji, pe mâini, sărea, se învârtea ca un titirez şi iar lătra vesel nevoie mare.

L-am privit atunci şi pe amicul meu Soniericson. Era trist, dar se străduia să facă faţă situaţiei:

-Gata! M-am convins că te cunoaşte. E câinele tău. Îţi spun sincer că începusem să mă îngrijorez pentru că în ultima vreme nu mai mânca. Era semn clar că îi lipsea ceva, că îi e dor de casa şi de stăpânul lui. Am vrut chiar să dau un anunţ la ziar şi să spun că l-am găsit, dar îmi era greu să mă despart de el, îl îndrăgisem. Îi pusesm numele Save, adică „salvează” în limba engleză, găseşti cuvântul şi în meniul „File” de la calculator atunci când vrei să salvezi un text sau o poză. M-a ajutat mult când am fost răcit rău, era să mor. Mama mi-a pus câinele în pat, lângă piept. Am stat cu el inimă pe inimă. I-o simţeam cu bate, repede-repede şi mă linişteam. Inima mea o asculta pe a lui. În trei zile mi-am revenit. Cu sufletul lui de căţel cumsecade m-a însănătoşit, sunt sigur. Dacă nu era el poate aş fi murit… Ţin nespus la Prinţ al tău.

– Nu fi supărat, i-am zis eu. Vreau să rămânem prieteni. O să vin la tine în vizită, poate vii şi tu la mine să îl vezi pe Prinţ zis şi Save, ce spui?

I-am văzut ochii atunci. Dacă ar fi avut buze în locul lor ar fi râs în hohote de bucurie. M-a îmbrăţişat şi m-a pupat, jurându-mi prietenie veşnică. În momentele alea de veselie, însă, melodia telefonului meu celular mă făcu să revin cu picioarele pe pământ. Era mama, supărată foc pe mine. Cred că plângea.

-Pe unde umbli haimana mincinoasă?, începu ea bombardamentul cu întrebări fără să aştepte şi răspunsuri. Am venit cu toţii acasă, am sunat şi la Ionuţ, mi-a spus că nu ai fost azi pe la el. De ce m-ai minţit, ce se întâmplă cu tine, Dănuţ? Unde eşti?

– Mamă, mamă, mămicuţă scumpă şi iubită, linişteşte-te! Am să-ţi explic tot. Te rog să mă ierţi că te-am minţit, am vrut să fie un secret. L-am găsit pe Prinţ.

Am convins-o în cele din urmă, dar simţeam că era foarte îngrijorată.

-Te conduc eu acasă, a sărit Soniericson. Îi spun lui Pantalon, şoferul nostru, să aducă maşina în faţa scărilor. Vin cu tine. Dacă ai probleme cu ai tăi o să le explic şi eu ce s-a întâmplat.

  1. Totul e bine când se termină cu bine

În cinci minute eram deja la uşa principală, bicicleta mea pusă în portbagajul unui Mercedes imens, S Klasse, alb ca un cireş înflorit, iar noi, adică eu, Prinţ, Soniericson şi Nochia, căci ne însoţea şi ea îmbrăcată cu rochia de prinţesă, ne-am aşezat frumos pe bancheta din spate. Din curiozitate l-am întrebat pe ţigănuş de ce toţi din neamul lor poartă nume atât de ciudate pentru noi, oamenii obişnuiţi. Soniericson a zâmbit şi mi-a spus:

– Nouă ne plac cuvintele speciale, care sună a cântec atunci când le rostim. Şi ne ataşăm de lucrurile din jur care ne amintesc de ceva frumos din viaţa noastră. De pildă, pe mine mă cheamă Soniericson pentru că mama când a rămas însărcinată cu mine avea un telefon micuţ şi drăguţ marca asta. Pe tata îl cheamă Bernando. CDRom e porecla pentru că o vreme a vândut CD-uri în piaţa Matache. Pe soru-mea, Altavista a botezat-o mama pentru că îi place ei cum sună motoru’ ăsta de căutare. Şi tot aşa…

Am zâmbit, iar Nochia mi-a făcut cu ochiul. Unul verde-verde, dar deja ştiţi şi voi, ca ceapa în aprilie…

Se lăsase seara şi în cartier miroasea a liliac, dar mie nu-mi ardea de arome. Îmi bătea inima de frică. Ah! Ce mă fac? Cum o să dau ochii cu părinţii mei? Or să mă ierte? Gânduri, gânduri…

Când am intrat pe strada noastră m-am resemnat. O să suport orice, chiar dacă o să mănânc o papară pe cinste. Ce dacă? Sunt băiat mare. O să strâng din dinţi. Şi ei au dreptate, trebuia să le spun unde plec. Bine că l-am găsit pe Prinţ, adică pe Save.

Mercedesul a oprit chiar în faţa porţii noastre. Pantalon ne-a deschis portierele. Mama a fost prima care a ieşit din casă. Plânsese. Avea ochii, atât de blânzi şi de dragi mie, roşii-roşii. Mi-a fost tare milă de ea şi ruşine de ce am făcut.

– Mămico, iartă-mă!, am reuşit să şoptesc, cu privirea în pământ, dar până să zică ea ceva, Prinţ i-a şi sărit în braţele, gudurându-se. Au venit apoi toţi, şi tata, şi bunicul şi bunica. Am intrat în curte, iar ţiganca cu ochii verzi, după ce i-a prezentat pe fiecare în parte: (Haoleu, săru’mâna, io sunt prinţesa Nochia, el e băiatu’ meu Soniericson, iar ăsta mustăciosu’ e Pantalon, şoferu’) le-a povestit alor mei toată întâmplarea.

Să vă mai spun ce faţă a făcut bunicul care nici până în clipa aceea nu-şi găsea numerele de telefon notate cine ştie pe unde? Mama zâmbea, mă iertase, ştiam, tata dădea din cap mustrător, iar bunica nu-şi revenea din uimire. În viaţa ei nu auzise asemenea nume caraghioase, să vezi subiect de discuţie cu madam Lavinia la o cafeluţă, trei luni de azi încolo…

– Totuşi, era bine să ne spui şi nouă ce ai de gând, bombănea tata, dacă păţeai ceva? Ai mers cu bicicleta pe stradă, printre maşini, e foarte periculos. Niciodată să nu mai face aşa ceva! Vei fi pedepsit. Două săptămâni nu mai ai voie să ieşi din curte, asta ca să-ţi fie învăţătură de minte. Şi să zici merci că nu-ţi rup urechile!, mai spuse el.

Uf! Eram uşurat. M-am despărţit de noii mei prieteni cu promisiunea că ne vom revedea bineînţeles, după ce-mi voi ispăşi pedeapsa.

– Îmi pare bine că te-am cunoscut, îmi zise Soniericson. Să ştii că nu toţi ţiganii sunt răi. Să vii pe la mine ca să ne jucăm la calculatoare. Îţi dau şi ţie unul dacă n-ai, ţi-l alegi pe care vrei. Şi să-l aduci şi pe Save, da?

– Da, da! Aşa am să fac, i-am spus eu uitându-mă lung după maşina lor albăăă-albăăă ca un cireş înflorit, cum se pierde, nălucă silenţioasă, în noapte. Am privit, apoi, strada mea dragă. Casele îşi închideau pleoapele, se pregăteau de culcare şi m-am mai liniştit. Abia atunci am recunoscut şi parfumul puternic de liliac care plutea în întreg cartierul, ca o vrajă. Şi deodată m-am simţit fericit, foarte fericit, aşa cum sper să fiţi şi voi, când veţi ajunge la finalul acestei cărţi.
Dana Fodor Mateescu -„Inimioară de cățel”, carte pentru copii. http://www.artizanescu.ro