La data când am realizat acest interviu, ing. Emil Wagner avea 106 ani. Mucalit, prietenos, deschis, luminos. O minune de om cu care să stai la discuții o săptămână încheiată, să râzi sau să te revolți. Un om care a trecut prin cele două Războaie Mondiale, a îndurat frig, foame și umilințe. Un om.
Emil Wagner a fost primul inginer ceramist din România. A proiectat fabrici de țiglă și teracotă, a construit sute de acoperișuri, a făcut sobe. A cunoscut multe personalități, le-a reparat acoperișurile sub care-și adăposteau celebritatea și tristețile. Îi păstra o amintire duioasă bunicii lui, care era rudă cu Richard Wagner, compozitorul.

În ziua în care am stat de vorbă, Emil Wagner mi-a povestit despre împăratul Franz Iosef, despre generalul Antonescu, Hitler, Zelea-Codreanu, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu sau Iliescu.
În cei 106 ani prin care a trecut pășind încrezător, Emil Wagner a avut prilejul să-i întâlnească pe toți. Poate că de aceea nici nu se dă în lături, în manieră personală, plină de farmec și umor, să cocheteze cu istoria.
Timp de 81 de ani a fost membru al aceluiași partid: PNȚ. Pentru el a stat în închisori și a îndurat tot felul de umilințe. Acum, partidul l-a dezamăgit profund. Om practic, și-a format Partidul Popular Creștin. Împreună cu Vasile Lupu și Cătălin Chiriță. Bașca rudele. Dacă nu-i rost de locuri în Parlament, măcar la sediu să fie agitație.
Și legionarii aveau câte ceva de măcinat
Multe file de istorie contemporană s-au scris sub ochii lui Emil Wagner. De aici vine, probabil, și dezinvoltura cu care își deapănă amintirile, cu un pronunțat simț al proprietății asupra evenimentelor. Încă din 1917, Emil Wagner a devenit membru al Partidului Național din Transilvania. „Pe Corneliu Coposu eu l-am cooptat în PNȚ prin 1933, și peste trei ani era deja președintele tineretului țărănist”, își amintește el.
„În 45 ne-am apucat să manifestăm împotriva comuniștilor. Ne-am ales cu arestări și cu morți. Tot au pus mâna pe putere, că deja rușii erau aici…”
Fostul inginer ceramist a suferit mult, dar nu se plânge de nimic. Deportat în Siberia, a fugit înapoi în țară, doar cu schiurile în picioare.
L-a cunoscut și pe Corneliu-Zelea Codreanu, i-a placat un perete întreg cu plăci de teracotă. Nu i-a împărtășit niciodată ideile dar, după părerea lui, Căpitanul era un om frumos și inteligent. Emil Wagner e convins că tot răul legiunii a pornit de la Horia Sima și Moța, altfel, printre „arhangheli” mai erau și băieți de treabă. „Hitler a fost un cretin. Un dement. Și toți cei care l-au urmat. Era în regiment un locotenent legionar, Stănculescu îl chema. M-a rugat să vin cu el la o ședință de-a legiunii, la Târgu-Neamț. M-a dus, din curiozitate. Acolo era și Codreanu. Toți țăranii adunați aveau boală pe un ovrei, stăpânul unei mori de măcinat. Ar fi vrut să-i dea foc. A ascultat Codreanu. La urmă, s-a ridicat și a zis: Camarazi! Dacă incendiați moara ovreiului, voi unde mai măcinați grâul? De ce nu vă gândiți?”
De frica șobolanilor, devine locotenent și e decorat
Își mai trage sufletul și privește spre mine ca-ntr-o oglindă. Zâmbește unui gând necunoscut și tace. Dintr-un tablou mare, cu ramă din lemn, ciugulită de vreme, ne aprobă semeț un Emil Wagner de acum 70 -80 de ani. E liniște în casă și cald. Timpul a stat în loc.
Inginerul își amintește că cea mai frumoasă amintire a lui este de pe vremea împăratului Franz Iosef care l-a decorat în Primul Război Mondial. Două luni făcuse instrucția la Sibiu, sub comanda lui Iuliu Maniu care era comandant de baterie. Apoi a ajuns pe frontul italian. Regimentul 41 de infanterie austriac, din care făcea parte și el, a pierdut steagul la Fiume. Emil era cercetaș pe bicicletă. Nu-i era frică de război, cât îi era de șobolanii mari cât o vulpe. Săreau la picioare și mușcau. Într-o zi, l-au atacat și, ca să scape de ei, a pedalat la inamic. „În loc să mă întorc la regimentul meu, am fugit în altă parte. Fără să-mi dau seama. Eram disperat din cauza șobolanilor. M-am trezit într-un sat italienesc, lângă Piave. Hait! mi-am zis. Ce mă fac? Dacă mă prind italienii? Dar acolo era un neamț care și-a dat seama că am greșit drumul. M-a văzut îmbrăcat în uniforma de soldat austriac și m-a băgat la el în curte. Ce cauți, mă, aici? Vrei să te omoare macaronarii?, m-a întrebat. I-am explicat treaba cu șobolanii.”
Pe neamț îl chema Johan Schmidt. I-a dat lui Emil să mănânce și și-a văzut de treburile lui prin gospodărie. Seara, Emil a zărit drapelul regimentului 41 înfipt într-un gard din vecini. Fusese capturat de italieni. Nu s-a putut stăpâni: „Ia să iau eu steagul! Și odată am sărit peste uluci și dus am fost, în noaptea aia. Nimeni nu m-a simțit. Domnul colonel, când m-a văzut, să facă apoplexie. Nu se mai pomenise așa ceva. Bravo, mă!, mi-a zis. O să ajungă vestea la urechile împăratului.” Și a ajuns. După două spătămâni, Franz Iosef m-a decorat cu mâna lui imperială. La Viena. Direct la Palatul Regal. Am venit în război soldat și am plecat locotenent. Aveam același grad cu Maniu. Când am ajuns la Kosovo, am făcut o poză cu el ca amintire.”
Cu Antonescu, pe timp de război
La început, mareșalul Ion Antonescu i-a fost client. Avea o casă mare, care trebuia renovată. Când s-a stricat acoperișul de la vila din Predeal, tot pe Wagner l-a chemat ca să-l repare. La Corbeanca, la fel.
Antonescu era un om foarte aspru. Un militar adevărat care, să-l fi picat cu ceară, nu-și călca cuvântul dat. „Maria Antonescu, soția lui, îmi zicea pe nume. Ținea la mine, era sufletistă. Bazându-mă pe relația asta, m-am dus la ei într-o zi. Am rugat-o să mă ajute într-o chestiune. Aveam un frate încorporat la jandarmi și nu voiam să facă trei ani, c-așa era pe atunci. Doamna i-a spus, dar Antonescu nici n-a vrut să audă. Pe vremea aia, era subșeful statului major. Corect om, dar sever!”
Când a început și cel de-al Doilea Război Mondial, Emil Wagner a fost mobilizat pe loc. Într-o zi, mareșalul Antonescu a făcut o vizită la unitate. Preocupat cu alte treburi, Emil n-a observat că Antonescu a trecut pe lângă el. Și nu l-a salutat. Avea să-l coste mult această scăpare. „Șefii domeniilor militare m-au chemat și mi-au zis: Emile, ai rupt cuiul! Antonescu te trimite pe front în Basarabia. Cică nu l-ai salutat. Te-a ținut minte!” Locotenetul Emil Wagner nu s-a speriat. Credea că-i o greșeală, și s-a dus la general ca să-i vorbească. „Ajung la ei, pe seară. Zic: Domnule Antonescu, uite așa, așa, așa… Îi povestesc. M-a privit în ochi. Nu se poate, Emile! Și a intrat într-o cameră. Nevastă-sa, repede, după el. A ieșit toată numai lacrimi. Nu vrea și nu vrea, Emile, ce să-i fac?”
Wagner s-a întors acasă, și-a anunțat soția, și și-a făcut bagajul. Nu se putea împotrivi. Ordinul e ordin, nu se discută. Dimineața, așteptând trenul în Gara de Nord locotenentul s-a întâlnit cu un prieten, Puiu Stavrescu, fost colonel, retrogradat între timp. Și el mergea la Sărata, în linia intâi. „I-am zis lui Puiu: dumneata ești tânăr, ai patru copii acasă. Și eu am doi. Sunt sătul de războaie, c-am mai făcut unul. Ori cu noi, ori fără noi, tot îl pierdem. Ia să ne vedem de treabă și, de-om cădea în aceeași grupă, să stăm împreună. Așa o să supraviețuim. Unde trage artileria, cade bomba și se face o groapă mare, nu? Noi ne băgăm în ea, domle! Stăm până se termină bătălia. Dup-aia luăm câte-un rănit cu noi și gata. M-au învățat alții în primul război. Mai deștepți ca mine.”
Așa au făcut, și au scăpat cu viață. Peste câtva timp, au ajuns la Tiraspol. Acolo, nu au putut să treacă mai departe, timp de o săptămână. De ce? Două rusoaice înarmate cu mitraliere țineau pe loc batalioane întregi. Până la urmă le-au prins, dar generalul Avramescu a zis: „Nu le facem nimic, sunt niște copile.” Apoi, către ele: „Dacă aș fi Napoleon, v-aș face generali. Dar e sunt doar Avramescu…”
Și le-a dat drumul să plece. Fetele n-aveau mai mult de 20 de ani. Nici atât.
„Ana Pauker și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”
Când au venit comuniștii la putere, Emil Wagner a fost întemnițat politic. A stat două luni la Gherla, apoi la Aiud. A urmat Sighet. Le-a luat la rând. Cine știe cât îl mai țineau, dacă nu-l scotea de acolo Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se cunoșteau de pe vremea când inginerul punea țiglă pe acoperișurile gărilor din țară, iar comunistul era electrician la regionala 2 Galați.

„Era un om simplu.”, povestește Wagner. „Îmi zicea nea Emil, iar eu îi spuneam Gheorghiță. Pe vremuri, înainte să ajungă mare în stat, era sărac. Nu prea o duce bine. Și-a trimis fetele să învețe la București și n-aveau unde să stea, așa că le-am dat eu un apartament. Să nu credeți c-a uitat! Mi-a dat banii mai târziu, când ajuns secretar de partid. Când am ieșit din pușcărie mi-a dat o legitimație, că n-avea nimeni voie să se atingă de mine. Și nu s-a atins.”
În fiecare sâmbătă, Wagner era prezent în casa lui Dej. Mâncau împreună și puneau țara la cale. Fiecare pe linia lui: unul țărănist, altul comunist. Nu se certau. „Dej nu era rău, dar a făcut destule greșeli în politică. Mă-ntreba ce zice lumea de el. Uite-așa, așa, așa, îi povesteam. Fă ce faci, dar scapă, dracului, țara de ruși, mă, Gheorghiță! Că nu e bine! Și m-a ascultat. A vrut să mă facă și ministru, dar mie asta-mi trebuia? Păi eu, cu țiglele mele, câștigam cât zece miniștri. N-aveam nevoie! Am refuzat.”
În acele vremuri tulburi mulți oameni de seamă au murit în temnițele comuniste, neștiuți de nimeni și suportând torturi de neimaginat. „Atunci nu erau de vină nici Dej, nici Ceaușescu. Vă spun eu cine era vinovat: Nicolski. Rușii l-au trimis special aici. Era consilier. Dădea ordine. Ăsta e principalul vinovat.”
„Mă, Nicule, n-o băga pe Leana în politică!”
Inginerul Emil Wagner spune că l-a cunoscut și pe Nicolae Ceaușescu, înainte ca acesta să devină „mare ctitor”. Viitoarea lui soție, Elena (Lenuța Petrescu) fusese servitoare într-o casă de pe strada Vasile Lascăr, la numărul 3. Proprietarul se numea Auerbach și era patronul unei fabrici de medicamente. Evreu cumsecade, milos.
„Leana mătura pe acolo, făcea curat. Când nu avea de lucru, vindea semințe în Obor. Eu, bineînțeles, reparam casa patronului, sobele, că de-aia știu ce îți zic acum. La un moment dat, vine la ea Ceaușescu, hodoronc-tronc. Leana mă oprește, știa că am văzut, și mă roagă să nu-i zic ovreiului, că o dă afară, dacă află. Ceaușescu trăia cu ea. Nu era treaba mea. N-am spus-o.”
La scurtă vreme, Leana s-a îmbolnăvit de TBC. Evreul, omenos, nu a lăsat-o pe drumuri, și a angajat-o la Fabrica de Medicamente nr. 6, din Bucureștii-Noi, ca supraveghetoare. Probabil că acolo s-a născut pasiunea mistuitoare a femeii pentru chimie: de la păzitul fiolelor și a sticluțelor cu medicamente.
„Era proastă rău, dar vicleană, vicleană. Controla tot. Analfabetă, abia bughisea literele. Dar orgolioasă. Cică a rămas repetentă în clasa a IV-a primară. A promovat doar la muzică, sport și lucru manual. Știu multe despre ea. După ce s-a măritat cu Ceaușescu, a fost promovată peste tot. El o susținea. În 1945 a intrat, nu se știe cum, la Ministerul Afacerilor Externe, ca secretară. Nici acolo n-a făcut purici, că au dat-o afară pentru incompetență. Ceaușescu a avut multă bătaie de cap cu ea.” Emil Wagner povestește: „Eram la Neptun, să-i repar o mașină de gătit, o sobă. Puneam faianță adusă special tocmai din Italia. Leana era cu gura pe noi, ba că nu-i pusă ca lumea, ba că-i urâtă, ba că nu știu ce. Ca o meliță era. Ne înnebunea. Își vâra nasul peste tot. Politică, afaceri, bârfă. La toate se pricepea. Până n-am mai răbdat. M-am certat cu ea. Țipa la noi. I-am spus lui Ceaușescu, prietenește: Mă, Nicule, nu ți-o băga pe Leana în politică! Toți oamenii mari au murit din cauza nevestelor. Spune-i așa: Leano, plimbă-te unde vrei, ia-ți o rochie, du-te la coafor, stai la cratiță, dar nu te amesteca în treburile mele. El zice: nu pot, Emile! Nu vrea și gata!”
Manual practic pentru salvarea României
Lumea s-a aschimbat în urma celor 50 de ani de comunism forțat. Emil Wagner, omul care a simțit pe pielea lui atâtea, crede că toți cei care fac politică sunt la fel și nu mai cooperează unul cu celălalt. „Pe vremuri, un ministru ținea cu țara. Azi? Ține doar cu el. Pe Ion Iliescu îl știu de mic. A făcut școala cu băieții mei la Liceul Spiru Haret. După aia, a luat la facultate și a plecat la Moscova, să învețe ca inginer. Nu era băiat prost. Să-i mulțumească Anei Pauker, că ea l-a făcut om! Ea l-a trimis acolo și l-a ajutat. Iliescu e uns cu toate alifiile. Deștept. Dar nu prea-l ascultă nimeni. Năstase nu-l ascultă. Nici ăialalți. La noi acum e un dezastru. N-avem oameni. Țara asta o să dispară de pe harta Europei, dacă nu se trezește clasa politică. Așa era pe vremea mea? Păi se duce Bombonel (Adrian Năstase, n.r.) în Germania și face el un contract de 40 de milioane de mărci, ca să ne construiască nemții vagoane? Ăia să ne facă trenuri? Noi n-avem fabrica ASTRA de la Arad? Ai noștri falimentează, rămân fără lucru. În zece ani, România a cumpărat 3 milioane și jumătate de mașini străine. Dar noi n-avem ARO și DACIA? Câți oameni ar fi avut de lucru, dacă cele peste 3 milioane autoturisme ar fi fost făcute aici?”
Soluția lui Wagner pentru salvarea României? Câțiva studenți deștepți, puternici, și zece bătrâni care au trăit înainte de război și știu ce e viața. Tinerii să fie unși miniștri, iar bătrânii să le dea sfaturi și să-i urecheze atunci când greșesc. „În România, dacă se seamănă porumb și grâu, poate să trăiască liniștit tot poporul. Suntem o țară agricolă. Dar nu se face nimic. Nu se vrea.”
Despre Corneliu Vadim Tudor, ing. Emil Wagner are o părere clară: „Nebunu-i nebun, dar e șmecher. Ce-i scapă lui din gură, că pune mitraliera pe corupți, astea-s vorbe, nici el nu le crede. Îl ia gura pe dinainte. Altfel, nu-i rău să fii nițel naționalist. Dar Vadim tot comunist a rămas și așa o să moară.”
Nervii te îmbătrânesc
La 106 ani, Emil Wagner zice că încă mai schiază. Nu-l cred, dar e simpatic când o spune. Ca să mă convingă, fuge până la budă. Apare cu două schiuri din lemn, vechi și paradite. Cu ele a străbătut toată Siberia. Vrea să și le pună, dar nu-l las, de frică să nu spargă vreo lampă sau să-și rupă vreun os. Le duce cuminte înapoi.
E încă agil, totuși. N-a ținut în viața lui niciun regim și a făcut ce a vrut. Mănâncă bine, doarme bine și mai dă pe gât un păhărel cu tărie. Până la 40 de ani a fumat ca un turc, două pachete și ceva de țigări pe zi. „Nu mă doare nimic. Am luptat în două războaie mondiale, am jucat fotbal la Arad, am mers pe bicicletă în munți, în anii 30-40, am dansat… Mă scol în fiecare dimineața la 6. Așa am fost de când mă știu. Ziua nu dorm niciodată. Fac gimnastică. Alerg. Mă duc la partid. Sunt un om activ.”
E convins că secretul longevității sale stă în detașarea cu care privește lucrurile. Nu s-a enervat de multe ori în viață, deși prilejurile nu au lipsit. „Orice s-ar întâmpla, îmi păstrez calmul. Dacă arde casa, nu mă supăr. Nervii îmbătrânesc. Ajungi la balamuc. Stăpânește-te, dacă vrei să trăiești!”

„Emil Wagner s-a născut în 1896, la Hatna, în Bucovina, în Austro-Ungaria. A urmat școala elementară în comuna natală, liceul la Cernăuți. Deprinde meseria de sobar de la meșterul Franz, care învățase la Meissen. Tatăl lui vrea să-l dacă tehnician dentar, el optează pentru sobe și își convinge părintele să-l trimită la Meissen, la o școală de patru ani. Dovedind inginerului că învățase bine meseria de la Franz, capătă comenzi, dar continuă școala până la sfârșit. Când începe războiul, în 1914, având 18 ani, e mobilizat la Sibiu, la ateliere, apoi e repartizat la bateria condusă de Iuliu Maniu și trimis pe frontul italian. Recuperează un steag austriac de la italieni, e făcut locotenent, apoi, demobilizat, este adus de Argetoianu la București și începe epopeea sobelor. Prima a fost aceea din casa lui Ionel Brătianu.” -Victoria Dimitriu-
Dana Fodor – 2002

Credit foto: Răzvan Voiculescu (revista Plai cu boi)