Era anul două mii și ceva… Era un an obișnuit, ca oricare altul. Așa, cel puțin, mi-am zis atunci. Dar nu era
așa. Era anul în care fata mea și-a arătat adevărata ei față. Și chiar dacă mă așteptam la asta, tot a fost o surpriză pentru mine.
Era primul an de liceu al fiicei mele. Și o pregătisem pentru asta cum știusem mai bine. Nu mă pregătisem,
însă, și pe mine. Pentru ce avea să vină. Pentru momentul acela când viața te pune față în față cu adevărul.
Adevărul gol-goluț. Așa crud cum e el. Momentul când m-a chemat s-o iau de la școală.
Prima oară am zis: Wow! Ce puștoaică de 14-15 ani îl cheamă pe taică-său s-o ia de la liceu? Nu am mai
auzit așa ceva până acum. Doar dacă vine cu mașina. Asta am mai auzit. Deh, interesul! Dar pe jos?
Sunt la vârsta la care se declară independenți. Când nimeni nu știe mai bine ca ei ce vor. E un moment pe
care dacă-l tratezi cu indiferență, i-ai pierdut. Uneori, definitiv.
Momentul adevărului a venit, însă, cu o grămadă de „chinuri” la pachet. O mulțime de întrebări, o mulțime
de răspunsuri. Dar nici unul satisfăcător. O noapte albă pentru mine, un munte greu de urcat.
Mă cheamă s-o iau pentru că m-a chemat „diriga” la școală și nu știe cum s-o spună? Ce trăznaie o fi
făcut?
Mă cheamă s-o iau pentru că a supărat-o cineva și vrea să-l/s-o pun eu la punct?
Mă cheamă s-o iau pentru că e o zonă periculoasă și îi este frică? A speriat-o cineva?
Răspunsurile la aceste întrebări nu-mi plăceau, oricare ar fi fost ele. Și apoi alte întrebări țâșneau din
mintea mea.
OK, mă duc s-o iau. Cum va reacționa?
Se va face mică și va veni la mine pe ascuns?
Sau va veni la mine, mă va lua de braț și îmi va spune să plecăm repede, să nu ne vadă colegii, că o fac de
râs?
Și uite așa s-a făcut dimineață. Apoi prânz, după-amiază… Și a venit ora la care am plecat de acasă spre
liceu. Să-mi iau fata. Mintea mea era confuză. Refuza să mai lucreze. Așa năuc am ajuns în fața liceului.
Și s-a auzit soneria. Și o mulțime de liceeni au dat buzna pe poartă. În mijlocul mulțimii, fata mea. M-am
făcut mic, mic, mic. Cât puteam eu de mic. Și așa mic cum eram, ea tot m-a văzut. Și din mijlocul mulțimii a strigat: Tatiiiii! Apoi a fugit și mi s-a aruncat în brațe.
Și din cât de mic eram m-am transformat într-un uriaș. Un uriaș care plângea cu lacrimi de fericire. O
fericire fără asemănare. Fata mea mi-arătase ce și cât însemn eu pentru ea. Și eu, care nu avusesem încredere în ea.
Atunci m-am hotărât să scriu această carte. Serios, acum! Ați mai auzit undeva o astfel de poveste? Ați mai auzit de un tată pe care să-l cheme fiica adolescentă s-o ia de la liceu și să sară în sus de bucurie cum a făcut fata mea? Și asta, de față cu tot liceul? Dacă ați auzit de un asemenea tată, aș vrea și eu să-l cunosc.
Și încă ceva. Nu a fost ultima dată când m-a chemat s-o iau de la liceu. Au mai fost multe alte dăți. Și,
atunci, în clasa a 9-a, și într-a 10-a, a 11-a și chiar a 12-a. Și de fiecare dată venea la mine mândră ca un cocoș în poiată. Și nu mă duceam s-o iau cu mașina. Nu dragilor, pe jos, mă repet.
Și uite așa am devenit unul dintre cei mai bogați oameni de pe Planetă. Pentru că… Ce am eu nu are nimeni.

Autor: Victor Pană

Cine sunt eu?
M-am întrebat și eu de multe ori. Întrebarea mi se pare, însă, prost pusă și ar trebui să sune cam așa:
Cine aș fi fost eu dacă nu eram tatăl fiicei mele?
Aș fi fost, probabil, ori vreo pramatie, ca atâtea altele, ori un om normal, cu o viață ștearsă și care nu știe decât drumul spre și de la job. Și asta pentru că nu m-am născut vreun geniu și nici nu aș fi vrut.
Deci… Cine sunt eu?
Sunt tatăl fiicei mele și, din acest motiv, sunt unul dintre cei mai bogați oameni de pe pământ. Pentru că am ce mi-am dorit și, mai ales, cum mi-am dorit. Am dragostea necondiționată a puiului meu
drag, pe care mi-o arată și mi-o demonstrează în fiecare zi. Câți dintre voi simt asta zilnic, oră de oră, minut cu minut? Câți dintre voi încheiați fiecare discuție, telefonică sau față în față, cu
cele două cuvinte magice auzite din gura puiului vostru: „Te iubesc!”? Sau mesajele sms ori whatsapp? Și asta nu doar când sunt mici, ci și în perioada lor rebelă, adolescența. Perioadă în care se ascund de noi pentru că așa e „cool”, darămite să ne mai spună că ne iubesc. Și fata mea a fost și este, încă, rebelă. Dar mă iubește și nu ezită niciodată să mi-o spună.
Ăsta sunt eu! Un tată de fată fericit și mândru.

În rest…
Sunt doar un jurnalist TV, din București, care a apucat și vremuri mai
bune. Vremuri în care televiziunea se făcea cu sufletul. Nu ca acum,
pe genunchi, doar pentru audiență. Am 52 de ani şi, cu toate că sunt absolvent de ANEFS cu specializarea
scrimă, iar la bază sunt profesor de sport, nu am profesat niciodată, pentru că din facultate m-am îndrăgostit de ziaristică şi, deşi am încercat să divorţez de mai multe ori, sunt şi acum tot în presă.

Ce spun cititorii despre Victor?

Alina
“Citesc cartea ta cu un nod de plâns în gât încă de la primele pagini. Povestești foarte frumos. Ești
binecuvântat să fii părinte.”

Georgia
“Cartea ta ar trebui să fie manual, să-l citească toți tâmpiții care fac copii și îi terorizează cu frici și
interdicții stupide. Apoi, să dea test din el și abia apoi să aibă voie să modeleze un caracter.”

Marina
“Am dat peste o carte specială. Cum să fii un tată grozav este o poveste sinceră despre iubire, înțelegere
și mai ales despre încredere. Cartea descrie bucuriile dar și fricile unui om în rolul de părinte și în același
timp îți prezintă pas cu pas cum se clădește o relație puternică tată-fiică. Vă invit să vă bucurați de
această poveste scrisă cu sufletul.”

Mihai
“Frumoasă lectură. Narațiunea curge firesc, limbajul e accesibil, dar colorat și în registrul superior de
lexic. O carte pentru cei care chiar vor să fie tați.”
Raluca
“Indiferent câte cărţi de educaţie parentală s-ar scrie parcă tot nu sunt suficiente. Iar dacă ele vin de la taţi,
cu atât mai mult interesul trebuie să crească. Nu te naşti părinte, ci înveţi să devii, iar dacă pentru femei să
alinte copii ar trebui să fie ceva înnăscut, bărbaţii sunt ajutaţi doar de sentimentele puternice pe care le au
pentru micuţii lor. Victor Pană are o relaţie deosebită cu fiica lui de 22 de ani şi tocmai de aceea a încercat
să vină în ajutorul tuturor tăticilor cu o carte de parenting scrisă din suflet pentru suflete.”

Foto și text Victor Pană