„Mama, cum era Bucureștiul când erai tu tânără?” m-a întrebat fiul meu într-una din zilele trecute.
Am oftat din toată ființa mea, apoi m-am apucat să-i povestesc. Bref, că n-are răbdare și se plictisește repede.
Cum arăta Bucureștiul meu în anii 90? Cu totul altfel decât acum. Era frumos, pletos și purta geci de motor direct pe pielea ușor umedă diminețile. Bucureștiul meu cânta la chitară melodiile lui Vali Sterian și încă visa că va fi bine. Era sărăcuț, cam tulburat la creier, cu mulți nebuni pe străzi, oameni fără casă și copii care trăgeau pe nas aurolac și spălau mașini în intersecții. Gura Bucureștiului meu mirosea a moarte și-a libertate.
La Romană era un țigănuș simpatic (rockerii care își făceau veacul în zonă trebuie să-l știe) care îl imita pe Michael Jackson. De fapt, așa-l și striga lumea: „Michael”. Cânta și dansa extraordinar de bine. N-avea mai mult de zece ani. Trăia pe străzi… Mereu îi dădeam bani, când aveam. Dintr-o dată, a dispărut. Nu l-a mai văzut nimeni.
Pe vremea aia, Bucureștiul respira sub influența fenomenului Pieții Universității și a Golaniei, avea ziduri care „vorbeau”. Oamenii erau împărțiți în „trădătorii drogați ai lui Rațiu și ai lui Câmpeanu” și „oamenii de bine ai lui Ion Iliescu”.
Pe la începutul anilor 90, aproape toată lumea învârtea câte un mic gheșeft, o combinație, o vitejie, ca să scoată un ban, de-ai fi jurat că românul s-a născut afacerist, nu poet și patriot.
De la Romană și până la Unirea, Bucureștiul meu purta la piept o salbă de tarabe și tărăbuțe, măsuțe și scăunele, la care micii și minunații întreprinzători, de atunci, vindeau casete audio, video, tricouri cu Metallica, Judas Priest sau Ozzy, curele cu ținte și inele, brățări și lanțuri, geci de motor sau de blugi, pixuri și gume de șters, flori, coroane de mort, pateuri cu brânză dubioasă și Eugenii râncede, ciocolată și mandarine ieftine, ciordite de prin trenuri, Brifcor și Coca-Cola, clătite la tavă (era o fată pe la Patria), din nou casete, dar cu muzică pop (Madonna, Michael Jackson sau Ace of Base cu hitul „All That She Wants”, melodie care se auzea la toate gurile de metrou unde erau tarabe) și manele clasice (Vali de la Bărbulești, Dan Ciotoi, Albatros sau Naste din Berceni – atâta am reușit să rețin). Era o nebunie de zgomote, culori, și de arome.
Din când în când, mai trecea câte-o Salvare țipând, o mașină de Poliție, care chiuia ca la nuntă sau o motoretă pârâitoare și, tot vacarmul ăsta, aproape material, vâscos, trecea prin mine ca un curent electric. Îmi plăcea la nebunie, simțeam că trăiesc cu adevărat, era muzica orașului meu care spera în schimbare.
Pe lângă toate minunile astea treceam zilnic, după ce ieșeam de la radio Uniplus, unde lucram ca reporter de teren, în drum spre diverse evenimente culturale sau spre mitigurile care sugrumau din când în când viața urbei.

Rockerii se strângeau zilnic în Romană. Erau superbi și tineri, răi și buni. Pănă și urâții erau frumoși atunci. Unii cântau, alții râdeau, fumau, plângeau, beau secărică de la Leonida (acum KFC), făceau planuri, schimburi de bocanci sau rupeau guri cu pumnul. Teona, Iris, Corina, Bau, Klaus, Bruno, Bobby, Bâzdâc, Angel, Lemmy, Kissu, Robotul, Stețu, Leo, Calu-Venom, Hardilă, bătrânul John, Neamțu, Ristangă, Adi, Tătaru, Nelson, Mathias, Adolf, Hoisan… sunt doar câțiva care-mi vin în minte acum, și pe care i-am cunoscut. Din Romană plecau toate drumurile spre concerte sau petreceri. Acolo, în Romană, bătea inima orașului meu.
Bucureștiul de atunci era gravid cu Bucureștiul din anii ăștia.
De multe ori, azi, când sunt la Piața Romană sau pe o bancă de la Intercontinental, închid ochii și mă joc. Îmi imaginez că atunci când îi redeschid sunt în anii 30, în același loc. Preț de o clipă. Ce văd? Doamne și domni eleganți, dar și țărani desculți care-și vând fructele, țigănci cu flori și trăsuri splendide care așteaptă clienții. Altădată mă văd în anii 50 sau 70… Aud o scrășnet de roți. Deschid ochii și sunt în 2022. Game over. Bucureștiul de ieri îl ține în brațe pe cel de azi.

Dana Fodor Mateescu

13 ianuarie 2022