Cizmarul

În fiecare dimineață, la aceeași oră, îl auzeam cum ridică obloanele și-și deschide cizmăria. Vrrrrum!

„A venit nea Orășeanu”, îmi ziceam, și ieșeam repede din curte, ca să-l salut, și să-i mai cotrobăi prin suflet, și-n dugheană.

Seara, făcea la fel. Vrrrum! Trăgea obloanele și pleca, șontâc-șontâc, spre casa lui din Grivița. Nenea Orășeanu avea un picior mai scurt și purta o gheată mai înaltă, de care-mi era frică.

Cizmăria lui era cât o cutie de pantofi. Locul strâmt fascina fetița de șapte ani, care locuia în mine, atunci.

Înăuntru mirosea a piele bună, a prenadez și-a cauciuc. N-aș mai fi plecat. Din ziduri, până la tavanul înalt, creșteau pantofi, și cizme, și sandale, și bocanci. Toate mărimile, culorile, formele și stările. Unii erau vechi, vechi (Uăi, Dănuță, ăștia-s pantofi făcuți de Agopian, îi cunosc după stil, tii, ce om a fost ăsta! Artist! El m-a învățat meserie în anii 30.) Alții erau aproape noi, dar fiecare suferea de câte-o bubă: ba aveau tocurile descleiate, ba tălpile tăiate, tocite, ori vreo baretă ruptă.

„Iar ai vinit pă capu` mieu? Coțofană! Hai să-ți dau niște ciocolată…”, râdea nea Orășeanu și, în clipa aceea, eram convinsă că e Charlie Chaplin. Semăna izbitor de mult cu el, numai că cizmarul meu era șchiop, și avea degetelul arătător și inelarul, de la mâna dreaptă, tăiate de la jumătate. Niște bonturi. Cică îi explodase în mână o grenadă, în timpul războiului. Îl priveam cu groază neînțelegând cum de reușea să repare atâția pantofi. Mâna stângă mă înspăimânta și mai mult, pentru că era ca de femeie, cu unghii ovale, lungi, îngrijite, cu degete subțiri, de pianist, și albe-albe.

Dădea drumul la radio, un aparat bătrân, îmbrăcat în piele maro, cu găurele, aparat pe care i-l reparase tata. Muzică populară…

Cizmarul avea câte un ochi în fiecare deget, cu care vedea și pipăia pantofii. Vorbea cu ei, îi certa, dacă se lăsau greu la ciocănit și, de multe ori îl găseam că le povestește ciubotelor despre cum a stat el prin tranșee, cum îi treceau gloanțele pe lângă urechi, și cum a murit, în chinuri, Toma, camaradul lui.

„Și buuum! Un obuz lângă noi. Bietu` Toma! I-a zburat mățișoarili, și le-a aruncat păste mine. Ierea calde, ieșea aburi dân ele, și goale, că nu mâncase nimic în zâua aia. Pline cu aer. N-a murit pă loc, nu! S-a chinuit un ceas, până s-a îndurat Bunuțu` dă el. La început să ruga dă mine: măăă, ajută-mă să-mi strâng mațili! Poate mi le coase sanitaru` și trăiesc, mă! Vreau să mă întorc acasă. Mă așteaptă mama, săraca! Își strângea măruntaiele ca pă niște cârpe, și și le băga singur în burta făcută terci. Io? Mă uitam înțepenit. Nu puteam să mai gândesc. Plângeam ca prostu` cu arma-n mână. Dup-aia a început să urle, vai, cum mai urla… O chema pă mă-sa, amărâtu`. L-am mângâiat pă frunte, ierea rece și udă. Odată a făcut: aaaaah! Și gata. A scăpat. Uneori îl aud noaptea. Avea 19 ani, dracu` să-l ia dă război!”

Când ajungea la finalul poveștii, nenea Orășeanu își aprindea o țigară, și plângea tăcut, trăgându-și mucii. La radio o voce metalică anunța: „Am transmis muzică populară. Urmează…”

Știam când e prânzul pentru că la ora 12, veneau ăia cu „cotele apelor Dunării”. Un copil normal ar fi plecat la masă, dar eu rămâneam și mâncam cu nenea Orășeanu ouă fierte, salam de vară cu ceapă roșie, și pește din conservă. Acolo era paradisul meu. Printre sandale, cizme, și povești despre război și „naziști împuțiți”.

Nenea Orăşeanu se dădea mereu cu briantină-n părul încă negru şi des, avea o mustăcioară ca a lui
Chaplin şi nişte ochi verzi care râdeau întruna. Îl iubeam la fel de mult ca pe nenea Ari Goldman, numai
că, spre deosebire de el, care îmi vorbea tăcând, nea Orăşeanu turuia şi povestea. Nu i se oprea gura niciodată, de parcă din cuvinte îşi lua puterea şi aerul.

Nea Orăşeanu avea soluţii pentru orice. Dacă plângeam, mă făcea să râd. Dacă râdeam, mă făcea să
plâng. Şi uite-aşa… Toc, toc, toc, bătea liniştit într-un bocanc greu şi urât, care bocea în mâinile lui iscusite.
Fâş, fâş, fâş, freca cu nişte şmirghel, du-du-du, ciocănea un cuiuţ într-o talpă. Medic era. Chirurg. Tăia
cauciucul uşor, cu o sculă pe care nu aveam voie să o ating, dar cu care m-am jucat când el cosea la maşina Singer, şi nu m-a văzut.
Pe unul dintre pereţii de la intrare lipise afişe colorate, din vremea tinereţii lui, un calendar din anul 1937, cu gagici. Erau rupte din revista Trup şi suflet. Îmi plăceau la nebunie! Talie de viespe, păr
buclat, guriţe ca nişte cireşe coapte, dinţi albi.
Lui nenea Orăşeanu îi plăceau femeile cu piciorul mic. Spunea că nimic nu e mai delicat pe lume
decât o domniţă care poartă numărul 35 la pantof.
„Şi dacă e urâtă la faţă?”, îl necăjeam.

Zâmbea: „E adevărat. Dar îmi aleg una care să fie şi frumoasă, şi cu picioru’ mic, sâc!”
Când îi picau în mâini încălţări cu număr mic era fericit de parcă se însura cu ele. Odată i se aprindeau luminile în ochii ăia verzi, de parcă avea leduri în cap. Mângâia pielea sandalelor, le mirosea, le netezea, le repara impecabil. Ca noi le făcea.
Îmi amintesc de unele negre, din lac, cu toc înalt şi subţire, care se prindeau cu o bareţică la gleznă. Erau deosebite. Şi mici. „Astea-s ale doctoriţei de la 89 (numărul casei). Frumoasă femeie! Mi le-a adus
ieri şi tre să le repar tocu’, vezi? E ros. Pun alt flec. Da’ stai, odată, locului, dă-te jos d-acolo, că ne supărăm…”
„Mă laşi să mă încalţ cu ele?”, mă milogeam.
Era disperat şi categoric: „Nu! Le strici, nu ştii să umbli în ele. Eşti mică! Pleacă d-aci! N-ai lecţii?
Du-te la Samuel şi te joacă!”
Dar atâta mă rugam de el, şi-mi pironeam privirile în apele lui de ochi, că, în cele din urmă, îmi
ceda: „Bine, dar nu calci pe sanda. Ţi-o pun doar aşa şi ţii picioru-n aer.”
Mă descălţam de başchetul meu chinezesc, îl aruncam cât colo, apoi îmi trânteam piciorul pe masa
lui. „Hai! Încalţă-mă!” Nenea Orăşeanu râdea, se prefăcea că mă muşcă de degetul cel mare, apoi, după ce mă gâdila la talpă (nicio şansă, că nu mă gâdilam deloc!), îmi potrivea uşor sandaua doctoriţei.
Nu-mi venea, era cam mare, dar mie mi se părea că sunt o prinţesă.
„Ei, eşti mulţumită acu’? Mă laşi să-mi văz dă ciocănit?”, zicea nea Orăşeanu.
„Daaaa!”
Afară, pe stradă, primăvara îşi făcea de cap, ca şi mine, iar soarele arunca aur peste toate curţile.
„Tuuuuu atât îmi eşti de-aproape/ Vis legănat sub pleoapeeeee”, cânta Doina Badea la aparatul de
radio, şi simţeam cum mă inundă fericirea, ca o cascadă mică şi fierbinte.

Fragment din cartea În pielea goală pe acoperișul fierbinte– editura ROCART.

02.02.2021

Dana Fodor Mateescu

Foto preluare interent.