Daniel, un fost coleg de facultate, e un bărbat frumos, iar în tinerețe era și mai frumos.
Subțirel, ca să nu zic slăbănog de-a binelea, micuț de înălțime, abia de atingea 170 de cm. dar, haios, spontan și plin de energie. Noi îl poreclisem „Cioculeț”, pentru că purta o bărbiță, de care era tare mândru.
Ne-a invitat pe toți la nunta lui cu Mărioara, o zdrahoancă de 185 cm., cu o carabă (deschisă!) cât capacul de la wc, studentă în ultimul an la chimie.

Asta se petrecea înainte de 89, ca să știți.
Arătau oarecum ciudat împreună, el era ca un copilaș pe lângă ea, dar dacă se iubeau, cine-i putea opri să facă ce simțeau?
Mărioara era barosană ca gardilopu’ lu’ mama mare, și, dacă îi fixai niște uși, în loc de mâini, puneai toate țoalele în ea.
Și mergem noi, cu voie bună, la nuntă. Era de fițe, toți copii de jmecheri cu funcții.
Papa bun, băuturi alese, lăutari și muzichii de muzichii.

Pe la 1 din noapte, Cioculeț zice către mireasă: „Mărioaro, mă taie la maț, amestecai băutura cu tortul și castraveții murați cu frișca, mă duc la privată, că mor, nu mai pot!”.
„Du-te, Cioculeț! Te aștept aici…”, răspunde „dulapul” de Mărioara.
Și ăla pleacă. Stă cam vreo 20 de minute, cât să intre în panică nevastă-sa.
Dar, în cele din urmă, apare. Cam roșu la meclă, dar ușurat. După ce s-a golit, i s-a făcut iar foame, așa că s-a pus din nou să halească și să bea.
După ce a mâncat, l-a lovit romantismul: „Hai, iubire să te fac un bluz!”, i-a șoptit miresei.
Formația bagă un Oscar Benton, varianta oltenească, „Bui, Bui, Bui, olele muicăăă…”.
Tinerii îndrăgostiți bagă și ei figuri de dans, ba ca la Craiova, ba ca la București, inclusiv limbi pe esofag în văzul lumii. (v-am zis, era mare amor între ei!)
Și la un moment dat, Marioara se oprește din săruturile drăgăstoase și, cu buzele ude, îl întreabă extrem de serioasă:
„Daniele, aici miroase a căcat?”
Cioculeț încrețește din nas: „Ce-ai, fată? Ți-e rău?”
Mai dansează nițel, se mai pupă, apoi iar:
„Iubire, te-ai bășit? Zi-mi sincer!”
„Nu! Ți-aș fi spus, știi că nu-ți ascund nimicuța, darling!”
Mai bâțâie nițel din rinichi și din ovare, apoi iar îl oprește:
„Bă! Io-s chimistă! Cunosc mirosurile bine. Tu chiar nu simți că pute? Ești beat?
Și încep amândoi să caute cu nasurile, ba în stânga, ba în dreapta…
Noi, ne uitam la ei și nu înțelegeam ce se petrece.
Când, deodată, Mărioara începe să zbiere:

„Cicoculeeț! Te-ai căcat pe tine!”
Rapid, se duc ei amândoi în privată, singurei, să facă cercetări, să vadă ce anume duhnește în halul ăla.
După vreo 5 minute, iese Mărioara roșie gogoșar. S-a dus ață la mama soacră, cu cămașa lui Cioculeț în mâini, făcută ghem. Ciripesc ele ce ciripesc, croncăne și grohăie, apoi dispare soacra mare, cu cămașa cocoloș, vânătă la față, și apare, val-vârtej, cu o altă cămașă proaspătă.
Mărioara fuge la toaletă, apoi, după ceva vreme, apare și Cioculeț, vesel ca un castravete, cu un rânjet pe față, dus dincolo de urechi.
Ce se întâmplase? Cămașa de ginere fusese făcută pe comandă, ca pe vremuri, cu „balene” la guler, pliuri pe spate și cu… poale lungi. Cam lungi!
Cioculeț, în viteză, cu ceva țuici, beri și lichioruri la bord, cufurindu-se împrăștiat, cu jet, s-a căcat pe spatele cămășii. Fiind beat-mangă, n-a realizat, așa că și-a tras budigăii peste cămașa plină de mizerie.
„Nuntă cu noroc!”, au zis invitații râzând în hohote, și s-au pornit mai abitir pe băut și pe dănțuit.

Și așa a fost: cei doi au rămas împreună și azi.
Asta apropo de povestea ta cu rochița prinsă în ghiozdan. 🙂

Leonard Fujiescu