Era Trică a lui Cuțui. Ăl mai frumos flăcau din sat, provenit dintr-o familie scăpătată, dar care avea și bicicletă. A cerut-o pe mama de la bunica, ca să o ducă la hora la Bistrețu. Mama se fâsticise toata, se inroşise, dar era foarte bucuroasa si mandra de ea. A iesit la poarta unde Trică o astepta si o privea cu oarecare emotie.

Plecară la drum pe poteca ştiută din pădure, către Bistrețu. Mama in față, pe cadrul bicicletei. Însă, la un moment dat, a început să nu se simtă deloc in apele ei. Mancase fasole, și o durea burta. Vai, ce-i mai bolborosea! Drumul era numai gropi si hopuri, si se chinuia, al naibii de rău, să nu se faca de rusine. De ce? Îi era groază să nu scape vreo băsină zgomotoasă. Isi dadea seama că asta ar fi fost cea mai mare rusine si ar fi dus la izolarea ei de fetele si flăcăii din sat. Ar fi râs toată lumea, dacă afla. Nu mai putea merge la claca, la hora, nu mai putea canta la sezatoare… Ce mai, ar fi fost un dezastru pentru ea.

Cu cât se gandea mai mult, cu atât se chinuia sa nu scape acea „scorpie” de bășină, o bestie, care i se zvârcolea in mațe. Ia uite, tu, drace, că la un hop, dușmanca din burtă s-a eliberat cu o furie si un zgomot atât de mare, incât mama s-a trezit tipând speriată: „Trică, Trică, opreste, mă, auzi?”

Trică a oprit: „Ce este, Lencuto?”

„Cum ce? Tu nu te auzâşi?”

„Nu, nu eu Lencuto! Eu nu o trăsăi. Poate că tu, și nu simțişi!”

„Ce zisăsi? Ma făcusi si mincinoasa acum? Haida, du-te singur la horă, eu nu merg cu băsinosii la horă!”

Nu a mai avut loc nici o alta discutie intre ei, asa că fiecare au apucat altă cărare de intors acasa.

La poartă erau adunate vecinele, ca sa mai vorbeasca, sa mai chicoteasca, ba de una ba de alta. Cand au vazut-o pe mama ca vine singura acasă, li s-au aprins beculetele in cap, si clipeau ca mii de licurici. Abia o asteptau pe Lencuta lor sa o descoasă ce si cum.

Mama, îmbujorată, ruşinată si cu lacrimi in ochi, a mințit că Trică se băşise rău, cand mergeau pe bicicleta in drum spre horă.

Doamneee, ce râs pe ale vecine! Râsete cu sughituri, nu alta. L-au poreclit, pe loc, pe bietul baiat, „Trică -Pârțu a lui Cuțui”. Asa i-au spus, pentru mult timp, si cei din sat, aratând cu degetul spre el.

Dupa ce mama mi-a povestit această intâmplare, am intrbat-o de ce a facut acest lucru. Nu era just pentru acel flacau, care ii arătase simpatia. Îi parea foarte rau mamei, dar el era barbat, dintr-o familie buna, si dacă ea nu se apara astfel, ar fi fost făcuta praf de satenii satului. Ar fi râs de ea, pâna la moarte. Ea, o fată săracă, cu aşa rusine nu ar mai fi scos capul in lume.

Anii au trecut, si, pe când aveam 15 ani, am fost in vizita cu mama la Deveselu, cu ocazia unei mari sarbatori in sat. Atunci am avut ocazia sa il cunosc pe Trică. Era tot frumos, asa cum imi spusese mama. Înalt, ochi mari, caprui, gura frumos desenată, cu părul cârlionțat, castaniu. Cum a vazut-o pe mama, a venit glont spre ea, cu un zâmbet larg. „Lencuțooo, ce faci, tu, dragă Lencuțo?”

Mama nu se astepta la această abordare si era destul de incurcata, dar i-a raspuns politicos.

La un moment dat, Trică , a tras-o spre el, mai aproape, si a intrebat-o:.„Spune drept, tu Lencuto, cine a tras acea blestemata de băsină care m-a chinuit toată viața?”

Mama l-a privit fix cu ochii ei de culoarea verde-diamant si i-a răspuns scurt: tu!

După care, s-au luat in brate si au râs atât de zgomotos, incât toată lumea din jurul lor si-a intors privirea catre ei.

A inteles perfect Trică ce strategie interesanta a folosit mama mea. Daracum nu-l mai striga nimeni „Trică -Pârțu”, ci … „dom’ primar”. Pentru că asta ajunsese. Primar.

Autor Mariana Moldoveanu