„Iunie 2005. Violeta Pantazescu, 18 ani și-un pic, din Lehliu Gară, intră în binemeritata vacanță după un lung an școlar. Elevă la un liceu bun din Călărași, a trecut în clasa a XII-a.

Fata se gândește cu oareșce temeri pe ce drum s-o apuce – facultate? Dacă da, care? Un an sabatic în care totuși să lucreze și apoi să-și continue studiile? Să plece în străinătate? Uite, colega ei, Roxana, așa a făcut. Lucrează pe un vas de croazieră în Grecia. Bine, se aud zvonuri urâte despre ea, cum că ar dansa despuiată prin baruri. Alții spun că s-ar fi măritat cu un moș bogat care-o întreține. Ce vorbești, bă, se prostituează, de ce ne mai ascundem atâta după deget? Lasă, că și-n liceu era văzută drept curva regimentului, azi cu unu’, mâine cu altu’… dar fetei nu-i păsa, nu băga în seamă ce se bârfea pe la spatele ei. Gura lumii doar pământul o astupă. Dacă n-ai niciun dușman, nu exiști, obișnuia să spună.

În fine. Violeta pleacă la bunici, în Răzvani, uitând complet de povestea colegei ghinioniste. E ultima vară de libertate, după aia va trebui să ia viața-n piept. „Trăiește clipa!”, asta e deviza ei acum.

Într-o seară, cunoaște la discoteca din sat un băiat care îi place mult. Narcis, în vârstă de 17 ani. Brunet, înalt, atletic, cu mușchii proeminenți și-un zâmbet misterios. În doi timpi și trei mișcări o cucerește pe Violeta, care crede statornic în dragostea la prima vedere, suflete pereche și altele de felul acesta. Trece imediat peste faptul că el fumează ca un șarpe, are doar 8 clase, poate nici alea terminate și nicio perspectivă de viitor. În plus, toată lumea știe că e încă îndrăgostit de Mihaela, verișoara de 15 ani a Violetei, care îi dăduse cu flit din capul locului. Dar ei nici că-i pasă. Crede că-l va schimba cu dragostea ei, că-l va face s-o uite. Și să se lase de țigări. Și să-și continue studiile. Știe ea, Narcis e brânză bună în burduf de câine. Are creier bun, dar nu-l folosește, că e genul „fuck the system”. Barem de s-ar duce la muncă, meditează ea, mângâindu-i tricoul care miroase a pelin și a noi începuturi.

15 iulie. După vreo săptămână de fluturi în stomac și amor ghebos (dar platonic, pentru că în secret Violeta vrea ca și Narcis s-o iubească înainte de a și-o trage cu el), cei doi își dau întâlnire la discoteca din sat. Fata se spală, se aranjează, îmbracă o cămașă albă cu mâneci 3 sferturi la care asortează o cravată vișinie și o fustă neagră, mini. Abia îi acoperă fundul, dar ea se mândrește cu picioarele sexy, proaspăt epilate. Sigur o să-i placă gagiului, meditează ea în timp ce se fâțâie prin casă și se privește admirativ în oglinda cea mare din odaia bunicilor.

– Uite, vreau să-ți prezint pe cineva, spune Narcis, grăbit ca niciodată. El e vărul meu, Gelu. Dar lumea îi spune Pikachu.

– Aha, mă bucur, zice ea, absentă.

Mai dansează ei ce mai dansează, apoi Narcis iar vine cu ideile:

– Violeta, eu am cam obosit. Hai să mergem la văru-meu, bem o cafea, un suc, mai ne odihnim. Dup-aia ne întoarcem înapoi, dacă mai ai chef.

Fata îl privește suspicios.

– Uite, mai vine și Marcela cu frac-su’, Cornel. Bașca Gigi și Pamfil, îi cunoști, e de încredere.

(Marcela este o fată desfigurată, probabil în vreun incendiu. Sau i-o fi aruncat cineva o sticlă de acid sulfuric în ochi? Biata de ea. Fratele ei mai mic are un ușor retard. Pronunță cuvintele aiurea, nu știe să scrie și nici să citească la 17 ani. Ce-o fi asta în termeni științifici? Dislexie? Whatever. În rest e ok, dacă perseverezi un pic, te înțelegi cu el.)

– E departe unde tre’ să mergem noi?

– Nu, acolea, în Valea Seacă.

– Mbine, acceptă ea, cam cu juma’ de gură, dar fără să bănuiască nimic rău.

Cei 7 negri mititei pleacă spre casa lu’ Pikachu. Da’ lung drum, frățioare. Noroc că mi-am luat teneși, nu pantofi cu toc, că până acum eram moartă, se gândește ea, ofticată. Mai bine mă duceam acasă. Ce-o zice mamaia? Că bănănăi până noaptea târziu. Dacă mă spune lu’ tata, am pus-o. Iar îmi face morală 1 h pe ceas și nu ma mai lasă nicăieri.

Greierii se aud țârâind în iarbă. Ici, colo, câte o broască rătăcită. E și-un iaz prin împrejurimi, dar pe bezna asta îți bagi degetele-n ochi și nu vezi nimic.

Narcis sporovăiește vesel cu Pikachu. Fata n-aude ce spun, dar nici nu prea e atentă. Se tot gândește la ce-o zice mă-sa marea când o vedea că întârzie atât de mult.

Călătorului îi șade bine cu drumul, dar iată că în final cei 7 drumeți osteniți ajung la destinație. Ce casă dărăpănată, Dumnezeule mare, gândi Violeta. Cum or sta oamenii ăștia aici? Un bec chior luminează cât de cât, măcar să nu-ți frângi gâtul pe scări.

– Poftiț’, poftiț’, îi imbie Pikachu, foarte volubil.

Intră toți în odaie. Un bec nițel mai răsărit decât cel de la intrare luminează trist încăperea și acareturile: un pat cu salteaua murdară, un televizor pe o masă paradită și un cuier cu niscaiva boarfe verde-neon.

Violeta și Narcis sunt frânți de oboseală. Rezistă eroic vreo juma’ de oră pe marginea patului, apoi se tolănesc ca la ei acasă. Ceilalți stau turcește pe preșul multicolor.

– Ai ochi frumoși, zâmbește Pikachu, deosebit de curtenitor.

– Mulțumesc, răspunde ea cam peste umăr.

– Auzi, da’ tu tot timpu’ ești așa fițoasă? face el, vag enervat.

– Poftim? Nu, de ce? Îmi pare rău, dar nu cred că te-am jignit cu nimic.

– Da, da, așa s’teți toate, vă știu io. Ia zi, vrei să fii cu mine? o coti el brusc.

– Eu sunt prietena lui Narcis, îl iubesc. Și el mă iubește pe mine, zise fata, uitându-se plină de speranță spre băiatul ei.

– Lasă, lasă. Ia zi, Narcise, mi-o lași o tură pe gagică-ta? Cinci minute, nu mai mult. Uite, îți dau ochelarii ăștia dă soare la schimb. Ce zici? rânji Pikachu.

– Sunt mișto, aprobă Narcis, cântărind ochelarii exact ca un client în magazinul negustorului.

– Ce glumă e asta? face fata, simțind fiori reci pe șira spinării.

– Da’ ce-are? Nu e și el om? continuă Narcis, la fel de impasibil.

– Eh, vezi? Gata, batem palma, rânji vărul, triumfător. Treci, fă, să te fut.

Violeta își dă seama că nimeni nu mai glumește. Disperată, izbucnește în hohote de plâns și se aruncă în genunchi la picioarele lui Gelu.

– Te rog, te rog, lasă-mă în pace, bolborosește ea printre sughițuri.

Pikachu sare în picioare și face un gest ca și cum ar vrea să-și deschidă șlițul.

– Stai așa, ești în poziția perfectă. Na, fă, ia d-aicea, se hăhăiește el arătând spre prohab, în timp ce toți ceilalți tac. Hai, nu mai plânge ca proasta. Știu că nu mai ești fată mare, nu-ț’ fac două găuri, ce tot piși atâta ochii?

Fata hohotește și mai tare. Enervat, Gelu îi trage o palmă. Nu prea tare încât s-o dărâme, doar s-o amuțească. Deși înconjurată de atâția oameni, deși e cu prietenul ei, fata se simte dintr-odată singură. Mai singură decât dacă ar fi singură cuc în creierii munților sau pe o insulă pustie.

– Voi, restu’, ia ieșiț’ afară dân casa mea.

– Da’ să n-o bați, mai negocie Narcis termenii și condițiile.

– Ba mai bine m-ar omorî, șopti iar Violeta, pierdută.

– Iar ai prins glas, fă? Curva dreacu’! Toate s’teț’ curve, zise el cu năduf. Vezi că dacă vreau, pot să devin cel mai mare coșmar al tău, așa să știi.

Fata amuțește din nou. Toți tovarășii de drum părăsesc camera, inclusiv Narcis, liniștit ca un sfinx. Gelu stinge lumina și se prăvălește greu peste ea, care e un cadavru viu. Paralizată de groază, nu poate să se apere, să strige după ajutor. Și dacă ar striga, la ce bun? Cine s-o ajute? Narcis era atât de calm, ca niciodată. „Da’ să n-o bați”, auzi vorbă. Parcă de bătaie mi-era mie teamă acuma, gândi ea. Gelu se tot opintește, îi dă chiloții într-o parte, pân’ la urmă îi smulge cu totul. O să se termine, o să se termine odată și odată, își repetă ea obsesiv, ca o mantră. Încearcă să se detașeze de propriul corp, să se uite la ea însăși ca la un personaj dintr-un film. Dacă relativizezi, dacă nu e chiar despre tine, pare mai ușor de îndurat.

– Ia, fă, bag-o tu, gâfâie Gelu, asudat și înfuriat.

Violata ia mecanic penisul transpiratului, dar se face că nu nimerește unde trebuie să-l bage.

– Mai ești și proastă, curva dracu’, mormăi el, apoi continuă să dea din buci până izbutește.

(Doamne, dacă rămân însărcinată sau iau vreo boală de la ăsta? Ce mă fac? Viața mea s-a terminat, n-o să mai pot absolvi liceul, nu facultate sau serviciu, nimic.)

– Măcar ai prezervativ? întreabă ea, c-o urmă de speranță-n glas.

Niciun răspuns. Ori n-aude, ori o ignoră în mod deliberat, ori habar n-are ce e ăla prezervativ. Nu îndrăznește să repete, că cine știe cum mai reacționează nebunu’.

Se termină și gluma asta sinistră. Gelu aprinde lumina și se îmbracă la loc. Îi aruncă și ei chiloții-n nas, batjocoritor.

– E, ai murit? Nimic nu știi. Nu te-a învățat ăia dânaintea mea? Vezi să nu te puie dracu’ să spui cevașilea, că-ț’ iau gâtu’. Știu unde stă mă-ta marea, poate are f-un accident, că e babă bătrână. Ar fi păcat, doar fin’că a vorbit gura fără tine, ce părere ai? Știu și că stai în Lehliu, te găsesc numaidecât, e oraș mic. Hâț!

Silenzio stampa. Ceasul arată deja 00:45. E deja 16 iulie, fugit irreparabile tempus.

– Ce, e, fă, ț-a mâncat șobolanii limba? Ereai tare-n gură, acuma nu mai zâci nimic? Îmi place. Femeili care tace ie mai bune dăcât alea care vorbește vrute și nevrute. Lasă, că mai ne vedem noi. Știu că și ție ț-a plăcut, curvă mică, da’ acuma faci pă mironosița cu mine. Știi câte am văzut ca tine? Zeci. Așa că mai du-te-n pula mea de figurantă cu fițele astea dă fată cuminte, crescută la pension. Vă știu io, curve. Toate s’teți curve.

Violata, înfrântă, persistă în muțenie. Vine iar Narcis și pe față nu i se clintește niciun mușchi când își ia în primire ochelarii promiși.

Gloata face cale întoarsă la Răzvani. Toți ceilalți sporovăiesc de zor, deși veselia pare un pic forțată, ce-i drept. Fata merge cu capul în pământ, târându-și cu greu picioarele. Bascheții verzi par de plumb. Ce-o face Bacovia? Zace în locuințele lacustre, probabil.

– Da’ tu dă ce nu zâci nimic? o interpelează Narcis.

– Am fost violată, ce vrei să mai spun? deschide ea o gură cleioasă și amară ca fierea.

– Cum adică, violată? pufnește el într-un râs lugubru care nu pare totuși al lui.

(Ori se face că plouă, ori e prost pe bune, ori e-n faza de negare. Din Violeta am devenit Violata, ironia sorții. Tot mă dau eu în vânt după jocurile de cuvinte, doar că asta e realitatea, nu un joc, nu un vis din care să mă trezesc. „Curve, toate s’teți curve!”)

Până la urmă, exasperată de indiferența lui, fata își verbalizează frustrarea:

– De ce nu m-ai apărat? Credeam că dacă sunt cu tine, nimic rău nu mi se poate întâmpla. Mai bine nu mă îmbrăcam în fusta asta mini, fir-ar să fie! Arăt ca o parașută. Vorba lui, curve, toate s’tem curve… Cine m-a pus să vin aici cu voi, în loc să mă fi dus acasă, la mamaia? Puteați să mă ajutați, dacă ați fi vrut. Erați 5 oameni, la dracu’! Sau măcar chemați poliția, zise ea, frângându-și mâinile de furie neputincioasă.

– Chemam pe pizda mă-tii. Pikachu a fost și la pârnaie, dacă vrei să știi. Bine că nu te-ai zbătut, n-ai urlat. Țâne și cuțâte ascunse pă su’ pat. Cine face tărăboi, hâț!

– Ce, mă?! Păi și atunci… zise ea, dar glasul i se frânse.

(Atunci ți-a fost frică și ție, d-aia ai stat ca momâia în loc să fii bărbat? Sau ați avut o înțelegere prealabilă, a se vedea târgul cu ochelarii și calmul tău dubios de suspect?)

Desigur, Violata nu formulează niciodată întrebarea asta cu voce tare. Dar îi revin obsesiv în minte detalii, fraze nefirești, cuvinte… Cafea. Ai ochi frumoși. Ochelari de soare. Treci, fă, să te fut. Curve, toate s’teți curve. Hâț! Și peste toate, o scârbă infinită, ca o peltea. De Narcis, posibilul autor moral, de Gelu, executantul mârșăviei, de toți bărbații din lume și mai cu seamă de ea însăși, pentru că n-a avut curaj să riposteze. Poate reușea să-i dea cu ceva în cap. Era legitimă apărare, poliția ar fi înțeles. Sau i se făcea cuiva milă și venea s-o scape. Sau asta e, o omora nenorocitul și macar nu mai trebuia să treacă prin rușinea și umilința asta.

Fata ajunge acasă, intră în curte și se întinde direct pe pământul reavăn. Dacă s-ar face o gaură-n el, ar intra de bunăvoie acolo și s-ar acoperi singură cu țărână, așa sigur ar reuși să uite tot. Dacă închid ochii, poate îngheț și mor aici până mâine dimineață. M-ar plânge nițel ai mei, dar treptat s-ar obișnui cu ideea. Asta e, mai decedează omul. Vezi un șarpe, faci infarct și hâț! o mierlești. Morții cu morții, viii cu viile. Alții ar zice: a murit o curvă. Dă-o dracu’. Frate, dar mult mai durează. De când zac aici? O fi o oră, o fi mai mult? Greu și cu muritul ăsta. Oare aș arăta bine în coșciug? Ce murdară sunt, sfinte Sisoe! Păi cum să mor așa împuțită? Nepieptănată, nemachiată? Se sperie populația la priveghi, pleacă babele care mă jelesc, le șade coliva-n gât. Hai să mă ridic, totuși.

Violata se scoală în picioare, se scutură de colb și deschide ușa. Un câine din vecini latră amărât. Mai mult schelălăie, de fapt. Săracul. Doar el mă înțelege. Dacă aș spune cuiva, ar zice ca e vina mea. Și chiar e.

Se uită-n oglindă, pare brusc îmbătrânită cu 10 – 20 de ani. Fața umflată, cearcăne adânci, riduri proeminente. Măcar să mă spăl, să scap de mizeria asta. Da’ de unde apă? Își amintește că tac-su’ mare ține o sticlă de țuică în odaie. Aia măcar dezinfectează. Nu ca spirtul, dar orișicâtuși. În viață tre’ să faci din rahat bici să mai și trosnească. Ia uite, niște dischete demachiante. Le coase frumos cu o ață mai lungă, ca să aibă de ce apuca, le scufundă în țuică și se freacă zdravăn cu ele-n vagin. Pfui, ce ustură! Dar tot nu se duce. Poate să frece și cu sodă caustică, Triumf sau peria de sârmă. Ștampila rămâne: CURVĂ.”

Violeta