Când pisicuța Mari a fugit de-acasă (asta a fost varianta pe care i-am prezentat-o lui Andrei, dar cred că a fost omorâtă de un cretin), n-am avut liniște, până nu i-am făcut rost de altă mâță, asemănătoare cu cea pierdută: neagră și simplă.
Copilul urla și urla: „O vreau pe Maaariiii, o vreau pe Maaari a meaaa!” Îmi rupea inima când îl auzeam. Așa că, am luat netul la gâdilat în căutare de „adopții pisici”. Și am găsit un anunț. Cineva găsise niște pui de mâță aruncați într-o parcare de la Megaimage.

Am sunat, am vorbit și țup în mașină, ca să ne întâlnim, undeva prin Giulești. Erau doi pui, o fetiță tigrată și un băiețel negru ca ceaunul, slăbănog, clăpăug și recalcitrant. Andrei a pus mânuța pe el. „Muchinuțo, pe ăsta îl vreau! O să-i pun numele Neghiniță Marian, în memoria lui Mari…”

Și gata! L-am luat. Asta se întâmpla prin 2013. Sau 2014.

Motănelul era tare iubitor, iar Andrei, încet, încet a uitat de Mari. N-a mai plâns și noi eram ușurați.
Neghiniță (aka Niță Marean, cumnatul lui Sandocan) s-a dovedit a fi un mare tembel, de la bun început, dar era așa de simpatic, cu urechile lui imense, și ochișorii ca două mărgeluțe lucioase și vii, că l-am îndrăgit pe loc.

Fura tot ce prindea: cercei, brățări, șosete, inimi. Dacă lăsam ceva carne, mezeluri sau ORICE comestibil pe masa din bucătărie, ciordea la greu. Îl prindeam cu ciolanul în dinți. „Bă, nesimțituleee!”, urlam la el. „Dă-te jos I-ME-DIAT!”

Se speria, arunca bucata și fugea sub pian. „Maau, aaau!” comenta nemulțumit.


Au trecut vreo nouă ani de atunci. A rămas alături de noi, pentru că, harști! i-am tăiat coițele. Păi, ce era să facem?! Nu ne mai înțelegeam cu el. Fugea câte trei săptămâni de acasă și venea bătut, chiaun, rupt, cu botul spart și plin de sânge, slab mort.

S-a liniștit cotoiul. A pus slană pe el, e un barosan, un țâțos și-un umflat. Zici că-i pinguin, un zepelin sau o focă. Nu mai pleacă decât la Cristina și la Lucian, vecinii noștri care îl iubesc tare mult și-l găzduiesc când se ceartă cu noi.
Se ceartă, da! Nu credeți? E un scandalagiu. Dacă nu-i dăm cărniță din pliculeț Whiskas sau Sheba, începe să zbiere ca un mitocan, dă cu capul în picioarele mele, ca un berbec, și mă mușcă.

Dacă îl ignor, se duce și-și ascute ghearele pe coletele mele din carton, de la Artizanescu.
Ce mojic!
Știți ce face toată ziua? Cere mâncare, (Mau, mau!) bagă în el, doarme în fotoliul lui Răzvan, apoi iar cere, iar doarme, iar cere, iar doarme…
Se bășește frecvent, ca un nesimțit (e din aia țiuită!) și arborează o mutră de nevinovat. Aripi îi mai lipsesc. (Ce vrei, tanti? Ce te zgâiești așa la mine? M-am pârțâit și eu, ete, na! Nici asta n-am voie?)
Mă, și puteeee! Puuuu!
Când și când, iese la plimbare, foarte arogant. Urmărește veverițe. Dar cu privirea, că e prea grăsan să le și alerge.


Știți cât e de parșiv? Parcă e om! Minte ca un parlamentar, e duplicitar și fură în continuare, fără nicio jenă.

Minte, da! Îi dau să bage în el, mănâncă, apoi se cere afară: „Maau!” Îi deschid ușa și pleacă.
Când mă uit pe geam, e deja la Cristina, se milogește de ea: „Știi, nebuna aia nu-mi dă să mănânc, sunt lihnit de foame! Maaau!”
Cristina îl bagă în casă pe mitoman, îl hrănește, se bășește și la ea ca un porc împuțit, doarme nițel, apoi vine la noi: „Meeeeu! Știți? Cristina nu mi-a dat nimic să halesc!”


Azi, 18.11.2022 l-am prins cu un copan de pui în gură. Pusesem la dezghețat mai multe, ca să i le prepar lui Andrei, și am uitat să închid ușa de la bucătărie. Ce m-am enervat! L-am dat afară și a zbughit-o, cu curul ăla mare, direct la Cristina. Precis m-a pârât.

Păi nu vine el îndărăt? Să vedeți ce-i fac!

Dana Fodor Mateescu

18 noiembrie 2022