După 23 august 1944, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministrul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

Maniu s-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului.

Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet.
Gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, se străduiau să îi menţină pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Totodată, asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică.
După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur.
Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie, 1953, la vârsta de 80 de ani.

„În iarna anului 1953, Maniu avea vârsta de 80 de ani. Era singur într-o celulă de 2/3 metri. Paralizase. Nu-şi mai simţea trupul de la atâtea bătăi. Perfect lucid, însă, asculta rugăciunile cardinalului Hossu. Un gardian cu frică de Dumnezeu i-a facilitat lui Corneliu Coposu un ultim dialog cu înţeleptul de la Bădăcin. “Ei voi sfârşi aici. Această nenorocire va mai dura vreo 20 de ani, după care va trebui să reangajezi PNT-ul în lupta pentru democraţie”, aşa i-ar fi spus atunci secretarului său particular.

Conform mărturiilor preotului bănăţean Raţă, când a fost adus să convieţuiască în celulă cu Maniu, marele om politic avea picioarele putrezite, în nişte pantaloni ca de tablă. A cerut o găleată de apă caldă, l-a spălat pe bătrân şi i-a tăiat cu o foarfecă primită de la un gardian milos armura de puroi, putreziciune şi umezeală. I-a curăţat escarele, dar picioarele erau deja necrozate. I-a îndepărtat viermii din ţesuturile moarte. A fost lucid, conform mărturiilor preotului, până în ultimul moment al vieţii pământene: “Mergeţi şi vestiţi cauza noastră”, i-ar fi spus pe patul de moarte.

În ziua de 5 februarie, trupul său neînsufleţit a fost pus într-un sac. Deţinuţii care au supravieţuit regimului de exterminare au mărturisit că vestea s-a răspândit prin limbajul morse. Pe scări, se auzea zgomotul ţestei sale care lovea lespezile de piatră. Ar fi fost, conform unor mărturii, dus fie în satul Giuleşti, nu departe de închisoare, fie în groapa comună a închisorii.

„Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.
Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: “În celula nr… s-a stins lumina”.

(preluare din comunitatea Sfinții Închisorilor, Facebook)

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Șimelul Silvaniei, pe atunci în comitatul Sălaj, județul Sălaj de azi), fiu al lui Ioan și al Clarei Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. 

Sursa: Descopera.ro, Sfinții închisorilor și wikipedia

Foto: wikipedia

Publicitate