Povestea statuilor de pe Universitate

V-ați întrebat vreodată cine se află în spatele unor minunate lucrări de artă din București? Sau cine a fost modelul, muza, ce gânduri avea ea, în momentul în care artistul încerca să eternizeze clipa, ideea, zborul?

Care dintre dumneavoastră, trecând prin faţa Universităţii, nu s-a oprit, fie şi pentru o clipă, să admire cele patru statui de pe frontispiciu: Dreptul, Filosofia, Ştiinţa şi Arta? Patru statui privesc forfota de jos, cu ochii înguști și parcă vii. Ele au văzut și au trăit o fărâmă din istoria Bucureștiului: gărzi legionare cu brațele drepte întreptate spre cer, comuniști agitând niște portrete, pionieri, uteciști, revoluționari decembriști murind.

Fiica statuilor

Puţini ştiu că aceste mărturii din piatră, ale unui trecut nu chiar atât de îndepărtat, au ieşit din mâinile unui mare artist: Emil Wilhelm Becker, sculptorul Casei Regale. Ca model, a slujit chiar fiica lui, Elsa Otilia, o frumuseţe nordică, diafană.

Azi, artistul este pe nedrept uitat și o mare parte din lucrările lui au rămas nesemnate, o pedeapsă dată de comuniști pentru că a avut ”neobrăzarea” să fie sculptorul casei regale! Singurii care s-au luptat pentru reabilitarea și recunoașterea maestrului au fost nepoata lui, Rodica Filip von Becker și fiul acesteia, Șerban.

Moștenitoarea, Rodica, seamăna ca două picături de apă cu statuile. Avea aceleași trăsături fine, dar ferme. ”De multe ori, trec pe sub cariatidele acestea și mi se face dor de mama, ne-a mărturisit doamna Rodica von Becker. Îmi amintesc și de bunicul, Otata, cum îi spuneam noi, ai casei. A fost un om cu totul special, deosebit. Minunat. Parcă îl văd cum lucra în atelierul de pe strada Bateriilor, plin de ciment, praf de piatră, cu degetele albe-albe. Stătea ore în șir închis acolo, ciocănea, șlefuia, finisa. Eu eram mică, mă jucam uneori pe lângă el și mă întreba: îți place Rodicuța?”

Un artist uitat pe nedrept

Emil von Becker a creat de-a lungul anilor numeroase lucrări spectaculoase: monumente publice, funerare, statui, clădiri publice, private, cu sculpturi ornamentale, busturi, cavouri, grădini publice sau particulare, medalistică, numismatică, măşti mortuare, realizate în atelierul din strada Bateriilor nr. 50.

O capodoperă semnată Becker este ”Mormântul Eroului Necunoscut”, închinată memoriei celor căzuţi în Primul Război Mondial şi expusă în parcul Carol. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost mutată la Mărăşeşti pentru a nu concura cu mausoleul eroilor comunişti. Şi-a reluat locul în Parcul Carol abia în 1990.

În 1922, Becker a realizat o altă operă monumentală: „Clopotul încoronării” de la Alba-Iulia, un uriaş cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, primii regi ai României Mari. Artistul a făcut peste 130 de lucrări, medalii şi plachete pe teme istorice, culturale sau militare, fiind şi membru al Societăţii Numismatice Române. Impresionantă este colecţia de măşti mortuare.

Becker a făcut mulaje după figurile unor marcante personalităţi ale vremii: I.C. Brătianu, Take Ionescu, O. Goga, I.G. Duca, Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, apoi a creat măşti mortuare. A ridicat monumente funerare de o deosebită frumuseţe: pentru Emil Lahovary, la cimitirul Bellu sau pentru Take Ionescu, la mănăstirea Sinaia.

Frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerţ, reprezenând Industria şi pe Hermes- zeul comerţului, sculpturile exterioare şi interioare ale Muzeului G. Enescu, vila Minovici şi cele din parcul ei sau lucrările ornamentale ale fostei Bănci Marmorosch-Blank, tot de el sunt realizate. Becker şi-a pus ”amprenta” şi pe faţada Primăriei “de verde” din sectorul 1, pe clădirea Primariei Capitalei, a Catedralei din Cluj, a Palatului de Justiţie din Ploieşti.

Dar poate cea mai importantă lucrare a artistului este Mausoleul de la Mărăşeşti. În anul 1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă şi interiorul criptei. Monumentul a fost ridicat din iniţiativa principesei Alexandrina Cantacuzino. O lucrare cu o adâncă semnificație istorică și națională este sarcofagul cu pământ românesc, aflat în mausoleul ridicat în memoria aliaților care au luptat împreună în Primul Război Mondial: Interallie de Cointe-Liege, în Belgia. Sarcofagul are pe capac o spadă de bronz, gravată cu cei doi ”F” de la Ferdinand. Sculptorul a creat și două medalii, reprezentând monumentele și pe cei doi regi: Leopold al III-lea al Belgiei si Carol al II-lea.

Monumentul „Avântul Țării” nu are autor nici în ziua de azi

 Rădăcinile familiei străvechi Becker se pierd în Germania secolului XVII. Filip Becker, străbunul lui Emil, a fost un faimos gravor. La un moment dat, acesta a fost rugat de ţarul Rusiei, Petru cel Mare, să facă nişte bijuterii pentru familia sa. Urmaşul lui Filip, August Becker, era, la rândul lui, un renumit gravor şi modelator în metal. El a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeş. Viitorul sculptor al Casei Regale, Emil Wilhem August von Becker, era fiul lui August Becker. S-a născut la data de 7 iulie 1881, în suburbia Manea Brutaru (azi Calea Griviţei). Tânărul urmează cursurile Şcolii Germane evanghelice din Bucureşti, apoi devine elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Şcolii de Belle-Arte, părintele sculpturii moderne româneşti. În 1900, Emil W. A. Becker realizează catapeteasma pavilionului românesc la expoziţia internaţională de la Paris. Din 1904 studiază la Institutul Regal de Arte din Munchen. Fiind un student eminent numele său a fost gravat pe placa de onoare, conform tradiţiei instituţiei.

În 1921 ridică monumentul ”Avântul Ţării” vizibil şi astăzi în Piaţa Walter Mărăcineanu din Bucureşti (la intrarea în Cișmigiu, dinspre Sala Palatului). Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor căzuţi la datorie în campania din 1913. La bază, sculptura înfăţişa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria. Basoreliefurile însă, au fost şterse de comunişti. 

O familie de militari

Sculptorul a avut o fiică, Elsa Otilia. O iubea ca pe ochii din cap și, de multe ori, era muza lui. Fata  a urmat Cursurile pensionului de călugăriţe Sfânta Maria, de pe Pitar Moş, (azi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti). Acolo a deprins arta picturii, participând la expoziţii anuale, pentru a-i ajuta, pe săraci, cu banii primiţi. În 1935 s-a căsătorit cu ofiţerul de Geniu Stelian Ionel Şerbănescu, mariaj care a trebuit ”să aştepte” aproape patru ani. De ce? Pentru că maestrul Becker nu avea banii necesari pentru nuntă. Abia mai târziu a obținut sumă multvisată, când liberalii i-au plătit ”comanda”, adică cele patru muze de pe faţada Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Elsa Becker chiar a pozat.

Ajuns colonel, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, soţul Elsei Becker e disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind obligat să se pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Elsa Becker au avut o fată, pe nume Apolonia Paraschiva Rodica von Becker, născută la 14 octombrie 1935, botezată de Apolonia Gagel (familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto Gagel, azi dispărută).

„Suntem muritori de foame!”

Emil W. A. Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, dezamăgit, sufocat de o lume nouă şi prea rea pentru sufletul lui. Implantul comunismului, în ţărişoara cu formă de pumn, a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de cultură. Târziu de tot, sculptorul, prietenul regilor şi al miniştrilor, cel care a fost unul dintre membrii fondatori, preşedinte şi vicepreşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase, a primit şi el, în sfârşit, o pensie de la statul român.

Iată un fragment dintr-un memoriu înaintat Sindicatului Artelor Frumoase şi al Fondului Plastic: „Acum fiind de 69 de ani, dăunat de război, neavând nici un venit de nicăieri, rog să binevoiţi a urgenta pensionarea mea, căci nu am cu ce trăi cu soţia, suntem muritori de foame.”

Sculptorul Casei regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit, lăsând în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. Şi nu de puţine ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu ”autor necunoscut” sau atribuite altor artişti.

Criticul Petre Oprea spunea despre maestrul Becker: „Prin aceste reușite, Emil W. Becker își înscrie numele printre artiștii valoroși ai timpului, iar opera lui ar trebui depistată și prezentată la adevărata ei valoare artistică în cadrul sculpturii românesti din prima jumătate a secolului XX.”

„Epurările comuniste

La 27 noiembrie 1944, sub motivul „epurării elementelor fasciste” și a „colaboratorilor” regimului antonescian, Ministerul Artelor a solicitat Sindicatului Artelor Frumoase să numească o comisie alcătuită din cel puțin trei persoane care să pună în aplicare principiile de epurare a acestei instituții. Sub semnătura lui Camil Ressu, în comisie au fost numiți Corneliu Medrea,  Nicolae Dărăscu, George Talaz, M. H. Maxy și Lucian Grigorescu. În numele acestei comisii, la 4 ianuarie 1945, M. H. Maxy a făcut cunoscută autorităților lista artiștilor plastici propuși pentru epurare. Într-o primă serie au fost epurați și anchetați 39 de pictori, gravori și sculptori, între care Nicolae Brana, Oscar Han, Vladimir Frimu, Puiu Anastasescu, Dan Ialomițeanu, Nicolae Stoica, Horia Igiroșanu, Eugen Ispir, Mac Constantinescu, Ștefan Băeșan, Lucia Dem. Bălăcescu, Gustav Müller, Milița Petrașcu, Hans Eder, Paul Miracovici, Ion Vlasiu,  și mulți alții. Comisia condusă de M. H. Maxy a întocmit aceste liste într-o grabă și cu o confuzie evidentă, înscriind și artiști care nu au făcut parte niciodată din asociațiile artiștilor plastici (de exemplu Ștefan Dimitrie), sau chiar propunând excluderea unor artiști decedați (cazul lui Ștefan Dumitrescu, decedat din 1933). 

După ce „elanul” epurărilor s-a mai liniștit și la Ministerul Artelor a fost numit Ion Popa, la 29 ianuarie 1947 Comisia de Epurare a Sindicatului Artelor Frumoase, în frunte cu Camil Ressu și cu activul M.H. Maxy, a adoptat o hotărâre de a absolvi pe cei ce erau în curs de judecare și de a reduce din pedepsele celor epurați. De diverse reduceri au beneficiat Gheorghe Vânătoru, Nicolae Brana, Alexandru Mazilescu, Horia Boicescu, Oscar Han, Lucia Dem. Bălășescu, Puiu Anastasescu ș.a.” (sursa Wikipedia 

Mulţumim doamnei Rodica Filip von Becker şi istoricului Adrian Majuru pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

 Expl. foto:

1. Portretul artistului.

2. Elsa Becker şi soţul ei ofiţerul de Geniu, Stelian Ionel Şerbănescu.

3. Copiile Elsei înainte de a fi ridicate pe Universitate.

4. În timpul lucrului la “Avântul ţării” (azi în Piaţa Walter Mărăcineanu).

Dana Fodor
Răzvan Mateescu (2005)