De ce își îndreaptă, mereu, floarea-soarelui privirea către astrul zilei? Pentru că îl iubește. Îl adoră. Îl venerează. E veselă și vie în lumina lui bombonie, de miere caldă. Când îl înghit norii, pălește și floarea, îl lasă capul în jos, de parcă ar plânge.

În copilărie, mi-a petrecut mult timp în lanuri imense de floarea-soarelui, în mirosul ei dulce, și crud, și magic. Înotam în floarea-soarelui, săream și alergam flămândă de natură, ca o nebună urbană crescută-ntre betoane și bara de bătut covoare.

Eram la țară, într-un sătuc de lângă Jegălia. Mergeam de mânuță cu vărul meu, Pompilică, mai mic cu doi ani decât mine (Dumnezeu să-l ierte, c-a murit în anul 2000!), să furăm semințe de floare. N-am reușit să rupem decât vreo două, erau mari și grele, drumul lung și dușmănos printre bolovanii de pământ uscat ca piatra.

Erau înalte, nu ne vedeam din ele. Dar, la un moment dat, a trecut pândarul, călare pe cal și am fost nevoiți să ne tupilăm la pământ. Tremuram de frică. Dacă ne vedea, ne bătea cu biciul. Să fi fost prin 1978-79…

Atunci, apărați de floarea-soarelui, Pompilică mi-a șoptit o poveste pe care n-am uitat-o. Nu știu de unde a auzit-o. Poate la școală, poate la bunica noastră, Ioana? Nu știu. E o istorie ciudată despre dragostea dintre această plantă cumsecade și Soarele de pe cer

Cică a fost odată, demult, demult, pe meleagurile românești, o fată de împărat, frumoasă cum alta nu era pe pământ. Avea părul bălai, moale ca o mătase, ochii verzi și pielea albă pe obrazul fin, de domniță. Se numea Florina și urma să se mărite. Tatăl ei, împăratul Gorun, i-a arătat zeci de voinici vrednici, fii de crai din vecini, dar fata nici gând. Nu se uita la nici unul, pentru că ea îl iubea în taină pe prințul Soare, fiul unui dușman de moarte de-al împăratului Gorun. Când a aflat asta, tare s-a înfuriat tatăl ei și, cu vocea ca un tunet, a blestemat-o cumplit:

-Nu vrei să faci cum zic eu? Atunci ai să fii în veci a Soarelui și dragostea lui o să-ți ardă scrum inima!

Din clipa aceea, pletele bălaie ale Florinei s-au transformat în petale de floare, galbene și dese, iar trupușorul într-o tulpină verde, cu frunze.

Văzând că iubita lui a devenit o plantă, prințul Soare a plâns așa de mult, până când trupului i s-a ridicat la cer. „Nu pot trăi fără ea! Orice fată de pe pământ mi-ar aduce tata, eu fără cea pe care o iubesc, nu pot! Nu pot și GATA!”

Iubirea lui lumina totul în jur, căutând-o pe Florina, care, de atunci s-a numit Floarea-soarelui.

Și în ziua de azi, Soarele o mângâie și-o sărută cu razele lui.

Când Pompilică a terminat povestea, aveam lacrimi fierte în ochi de mila îndrăgostiților, pândarul plecase și soarele apunea trăgând după el ziua. Aburi răcoroși ieșeau din pământ și florile își clătinau obrazul spre noi. Doamne, că bine mai era!

Dana Fodor Mateescu