Era la început, poate prin 1990, 91? M-am angajat la „erotice”, sub numele Mona. La o oră, linia se închidea automat, trebuia să-i spui „clientului” o poveste, nu să-i spui că a trecut o oră și o să plătească cu casa!
Lucram cu ceasul pe masă.
Telefoanele erau în serie, dacă prima femeie nu știa să-l țină de vorbă pe client, tot la ea venea apelul.
Se plătea un funcție de minutele vorbite și singura regulă era să nu înjuri clientul. Doar dacă el îți cerea asta, atunci era ok!
Țipa șefa de tură: „reclamă”!
Pff, după reclamele de la televizor era o avalanșă de telefoane!
În 4 camere, eram 50 de persoane pe tură. Aveai casca, microfonul, un scaun, o bucata de placaj, care era desk, placaj despărțitor stânga, dreapta. Se vorbea în șoaptă din două motive: 1. nu puteam fi auzite toate odată și…
2. aproape orice voce șoptită este sexi! Clar!
Nu erai obligată să porți o anumita conversație, te adaptai din mers, vedeai cam cum și cât și cu ce cuvinte te poți juca.
Patronul era italian, sediul era lângă Hotel Majestic iar „șefa” era soția lui, româncă.
Era strict interzis să divulgi sediul firmei sau să te întâlnești cu cineva cu care ai vorbit la telefon.
De multe ori eram ascultate, verificate de șef, chiar puse la încercare cu telefoane false, mai dure, pentru a ne verifica reacțiile. Aproape toate angajatele vorbeau engleza, franceză, italiană, germană.
Minimum o limbă străină.
Da! Eu am fost Mona pentru 3 luni.
Autor Cecilia (Fb)
Foto preluare net. (mulțumesc!)
🙂
Mona și Georgel. 🙂 Am în sfârșit pe cine trage la răspundere! Îmi amintesc că în anii aceia (eram și eu tânăr) am fost într-o delegație la un Ocol Silvic și am fost cazați cumsecade la o cameră oficială, na! cu tot respectul care s-ar fi zis că ni se cuvenea. Dar Georgel al meu a descoperit telefonul și s-a dedat unei lungi convorbiri pe linia erotică, poate chiar cu Mona? Cine mai știe… Poate eu am fost la cumpărături în timpul acela, că habar nu am avut. Totuși, peste câteva săptămâni ne-a venit o factură uriașă la Institut, de pe urma acelei convorbiri. Nu se putea tăgădui, era înregistrată în perioada când am fost noi cazați acolo. Ce rușine pe mine când a trebuit să ne disculpăm… Măgarul de Georgel nu ar fi vrut să recunoască, dar vinovatul trebuia să plătească și atunci chiar nu-i puteam permite să mă amestece și pe mine în povestea asta.
Dacă aș fi știut cu ce fete deștepte (ca „Mona”) aveam de „șoptit” la liniile erotice, poate nu m-ar mai fi deranjat într-atâta acel plural care s-a folosit încă o vreme în catalogarea noastră, a amândurora din păcate, ca E-roși. 🙂
Uuuuu! Cam greu. 🙂