Murise mama. Cald, iulie 2012, înfiorător de sufocantă și de tristă ziua. Curgeau apele pe mine, gura-mi era uscată, ochii mă ardeau. Trebuia să ascund suferința, simțeam că mă doare și pământul pe care călcam, gemeau toate în jurul meu, cerul, copacii, biserica…

N-am avut cu cine să-l las pe fiul meu, așa că l-am luat la cimitir, cu noi, la înmormântare. Avea cinci ani și era ca o zvârlugă, nu stătea o clipă locului, ba se cocoța pe cavouri, ba dispărea în biserică, ba se ascundea prin boscheți și striga: „Unde m-am ascuuuuns? Caută-măăă!”

Nu știu dacă el a înțeles că n-o vom mai vedea niciodată pe mama vie. Așa cum m-am priceput, i-am explicat. Eram cu inima frântă. Zob!

La un moment dat, copilul, serios și „metafizic” m-a întrebat: „Muchinuțo, de ce nu ies alți oameni din oamenii îngropați în pământ? Nu e ca la semințe? Uite, din nucă iese un nuc, dar de ce din mămăița mea nu iese altă mămăiță nouă și sănătoasă?”

M-a rupt! N-am știu ce să-i zic. În clipa aia n-am mai rezistat, și mi-am lăsat lacrimile să curgă șuvoaie…

Nu i-am răspuns nici azi la întrebare.

DFM, 2 august 2023