Tușa Păuna își șterse lacrimile cu podul palmei, își aranjă basmaua mai bine pe cap și se apucă de treabă. Lucra la o cămașă subțire ca pânza de păianjen, cu stele în șaișpe colțuri, așa cum învățase în urmă cu 70 de ani de la bună-sa, Florica.
Degetele se mișcau repede-repede, ele știau unde și cum să împungă în țesătura fină, ele vedeau fiecare găurică și făceau fiecare nod, dar gândurile bătrânei erau departe, la fata ei plecată-n țări străine. „La noi nu mai e de trăit, mamă, lumea e nebună, rea și seacă la suflet. Ce să mai faci aici?”.
Bătrânica cosea ii, apoi le vindea pe la oraș, ca să-și rotunjească amărâta de pensie și ca să-i cumpere nepoatei ei o păpușă mare, cu cap de „porțolan”. O văzuse într-un magazin de la Brașov, o frumusețe. Era blondă, cu părul inele-inele și ochii albaștri ca cerul de deasupra Oltului în zi senină.
Anuța, fiică-sa, era singură, divorțată și mai obosită decât moartea. Muncea în Anglia, zi-lumină, ba făcea și ture de noapte, că erau plătite mai bine, la o fabrică de ciocolată. Voia să facă bani, ca să repare casa în care locuia tușa Păuna. Ploua prin acoperiș și tare se mai necăjeau amândouă. „Pune și matale un lighean acolo unde curge din tavan!” zicea fiică-sa la telefon, când vorbeau.
Ana își adusese și copila acolo, printre străini, o fată de zece ani, care plângea mereu pentru că voia să rămână în țară, lângă mămăița ei.
Of, câte nopți nu s-a frământat sărmana femeie! Câte zile? Dorul de fată și de nepoată o izbea ca un tren fără frâne.
În timp ce lucra la ie, tușa Păuna țesea și planuri pentru a doua zi, când voia să vândă marfa și, cu banii câștigați, să-i cumpere nepoatei păpușa mult visată. Pe 1 mai era ziua ei.
Și lucra, și lucra tușa Păuna, fericită și zâmbind cu lacrimi care o ardeau și-i picau pe stelele cusute. Afară se lăsase seara și cineva ardea frunze. La radio cânta Margareta Pâslaru, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”, cotoiul Marcel, torcea liniștit la picioarele mesei, iar bătrâna s-a simțit deodată cuprinsă de o căldură cuminte care îi făcea bine. Cămașa era gata și strălucea ca o fericire cuminte.
Dana Fodor Mateescu

Udate: Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat, Maroc, a decis includerea dosarului „Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România şi Republica Moldova” în Lista Patrimoniului Imaterial al Umanităţii.

„Decizia comitetului luată astăzi când sărbătorim Ziua Naţională a României reprezintă recunoaşterea universală a frumoasei poveşti despre una dintre tradiţiile izvorâte din aceeaşi rădăcină comună a României şi Republicii Moldova. Cămaşa cu altiţă, ia românească aşa cum este cunoscută de toţi, reprezintă o moştenire transmisă, din dragoste şi cu dragoste, din generaţie în generaţie. Purtată de fete şi femei, pictată şi cântată în versuri, promovată asiduu, cu mândrie, inclusiv de Regină Maria şi Familia regală a României, cămaşa cu altiţă este unul dintre elementele identitare care ne dau forţă şi putere”, a transmis Ana-Maria Cătăuţă, preşedinte al Comisiei permanente comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru relaţia cu UNESCO, citată de Agerpres. Sursa: Agerpres, News.ro

ALTÍȚĂ, altițe, s. f. Porțiune ornamentată prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. latica.altiță sf [At: (sec. XVII), ap. HEM 932 / V: ~tițe, (reg) lătiță[1] / Pl: ~țe / E: srb latica] 1 (Mpl) Parte a mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (sau bărbătești) brodată cu cusături (sau cu fluturi) Cf umăraș. 2 Cusătură cu arnici și cu mătase de-a lungul mânecilor cămășilor femeiești. 3 (Pex) Cămașă femeiască. (sursa DEX 2009)