Sunt puține orașe europene în care atmosfera citadină de la începutul secolului XX să supraviețuiască încă paralel cu aerul modern generat de schimbările tehnologice din ultimii ani. În Capitala noastră, întâlnești prăvălii și dughene ca în perioada interbelică, alături de edificii luxoase din sticlă și oțel.

Faci un tur cu privirea și descoperi o sifonărie cu ușile din lemn larg deschise așteptându-și mușteriii, iar lângă ea un sediu de bancă modern te aduce înapoi în secolul XXI. Din păcate, criza economică care a lovit aprig marile firme i-a acroșat și pe micii particulari. Le-a înfipt un cuțit în spate. Aceștia au fost nevoiți să tragă obloanele, unul câte unul, și să se reorienteze, în cel mai bun caz. Taxele şi impozitele, mult prea mari, lipsa clienţilor, care, în majoritatea lor, preferă marile centre comerciale, sunt doar câteva dintre coşmarurile pe care le trăiesc meseriașii. Ceasornicarii, cizmarii, sifonarii, electricienii, cei care repară frigiderele, televizoarele şi aspiratoarele, instrumentele muzicale sau păpuşile, meserii din care oamenii au câştigat, pe vremuri, o bucată de pâine pentru familiile lor, sunt în comă, acum, trag să moară. Ceasornicăriile au dispărut și ele, ca tramvaiul cu cai din București. Totuși, câteva tot se mai găsesc prin cartierele vechi ale orașului. Cele care au rămas miros a muzeu și a anii 30. Timpul le va mătura, probabil și pe acestea. În locul dughenei, unde meşterul stătea altădată aplecat ore în şir deasupra unui complicat mecanism, cu o lupă la ochi, vor apărea bănci, case de pariuri sportive sau „şaurmării”. Au mai mare căutare!

Pe strada Parâng, din sectorul 1, descopăr, însă, o minune de ceasornicărie. Vremea picură altfel aici. Un mic atelier, bătrân ca şi cartierul, are uşa închisă, dar parcă e viu, mai respiră încă, speră să-i ciocăne cineva la geam. Orologii de toate dimensiunile şi din toate epocile posibile sunt aranjate ca nişte medalii pe pereţi. Vine şi ceasornicarul, încet, ticăit. Aștepta în grădină, să vină poștașul cu pensia.

Omul repară ceasuri din 1932! Ar mai repara el şi acum, dar nu-i mai bate nimeni la poartă. „Lumea nu mai e ca altădată, zice, clipind doi ochi albaştri, nespus de trişti. Meseria mea nici nu cred că mai există. O să moară odată cu mine, cu noi, cei care am făcut asta o viaţă întreagă. Azi mai sunt ucenici ceasornicari? Şcoli? La ce ar trebui? Acum omul aruncă ceasul la gunoi şi-şi ia altul. E o altă lume. Pe vremea mea totul era altfel şi e firesc. Oamenii era mai parolişti, mai cinstiţi şi chiar fizic mai frumoşi.”

La cinci minute de Piaţa Chibrit, răsare dintre nişte case bătrâne, un atelier de cizmărie şi reparaţii. Dugheana e botezată cu fală: Eumar Art lux SRL. Proprietarul afacerii, nea Eugen, e înăuntru. Pileşte profesionist, şi cu chef de muncă, un flec. Sbârr, sbârr sbârrrr, sar în sus bucăți de cauciuc și, în micul atelier, cât o cutie mai mare de cizme, aerul pe care îl respirăm e îmbibat cu aromă de tei și de ciubotă veche. Lângă noi, o maşină de cusut Singer, de la 1880, aşteaptă să fie pusă la treabă.

La un radio nevăzut și cam bârâitor, cântăreața de muzică populară Aneta Stan cântă o geampara şi, deodată, nu mai știi dacă ești în București, acum, sau în 1952, printre pescarii dobrogeni. Pantoful de damă e gata. E din piele, culoarea neagră, numărul 39, cam lăbărţat și șantaliu, precis cucoana proprietară are platfus, plus monturi şi a transpirat suficient pe parcursul purtării, transformându-l într-o bărcuță. Însă pantoful e încă bun, mai ales, acum, pe timpurile astea.

Nea Eugen îl cercetează cu ochii subţiaţi, aşa cum un bijutier priveşte diamantul pe care se pregăteşte să-l vâre în scoica unui cercel. „Meseria mea e artă, spune fixându-mă pe sub ochelari. Dar e pe ducă. Cine mai învaţă azi să dea cu ciocanul într-un pantof? Eu fac asta de la 14 ani, am fost ucenic, am şcoală de cizmari, ştiu să confecţionez şi încălţăminte la comandă. Vine omu’ şi zice: bre, nea cutare, fă-mi şi mie un başchet aşa, aşa şi aşa. Eu aşa i-l fac! Exact. Pe noi, micii întreprinzători, nu ne ajută nimeni, iar statului român trebuie să-i plăteşti un munte de taxe şi impozite. Omul sărac îşi mai cârpeşte ghetele, dar ceilalţi…îi aruncă la gunoi, n-au nevoie de lipiciul meu sau de flecurile mele amărâte. Așa că nu știu cât o să mai rezist.”

Mai sus, pitită la umbra unui tei bătrân, e o sifonărie unde poţi să dai pe gât, pentru 5 bănuţi, un suc sau un sifon rece ca gheaţa. „Vara merge, că e căldură de leşini, da’ iarna n-am activitate, mor de foame, zice sifonarul trăgând puternic de o manetă. Ehee, unde sunt sifonăriile de altădată, din tinerețea mea? Era Bucureștiul plin de sifonării. Acum…puține mai sunt și alea stau să se închidă. La noi e ieftin, ţi se face sete, eşti sărac şi n-ai 4 lei, ca să dai pentru o sticlă mică de apă minerală, că atâta costă la chioşcuri? Vii acilea, la nea Niţu, adică eu, şi-i ceri. Trăim şi noi cum putem. Ne-au omorât ăştia cu impozitu’! Domnule, de unde să dăm atâta, de unde??? Ce-o să facem? Credeți că îi pasă cuiva de noi?” Nea Nițu, însă, mai are puterea să viseze. Dacă îl vor ajuta: Dumnezeu, statul român și sănătatea, se va reprofila, adică va începe să vândă sucuri, bombonele și cipsuri, pe care le va cumpăra din hipermarket. Cine știe, poate așa va merge treaba…

Aproape de piaţa Buzeşti se află de ani de zile atelierul de confecţionat şi reparat pălării „La Murgu”. Nea Ştefan, meşterul, e supărat pe toată lumea. Pe „ziarişii prefăcuţi” care vin la el doar ca să-şi scrie ei textele şi „să-şi facă norma” şi pleacă fără să-l ajute, pe primar, pe statul român, pe impozite, pe viaţă, etc.

„Domniță, eu de 40 de ani confecționez pălării. Asta e meseria mea, am aranjat nobili și oameni simpli. Am pus pălării pe capete celebre: Chiţac, Dinu Săraru, Tudor Gheorghe, Ştefan Andrei, da’ câţi nu sunt care au venit la Murgu!? Cine-şi mai aduce aminte de mine? Am o pensie de 3 milioane pe lună. Sunt disperat! Asta să scrii, matale, domniță, nu tâmpenii, şi poate aude cine trebuie! Micii meseriași sunt pe ducă…”

Dana Fodor Mateescu/ Foto: Răzvan Mateescu- 2004

Publicitate