Pentru ca istoria de faţă să nu fie mai stufoasă decât coada susmenţionatei vulpi, o vom începe de la ieşirea din Eforie-Nord. Mă târam în coloana prăfuită şi pârlită de canicula sfârşitului de august, printre sute de maşini care părăseau litoralul. Nu înţelegeam de ce motorul celebrului meu Cielo, deşi ambalat îngrijorător la 3-4 mii de ture, abia reuşea să mişte dihania. Hârbul tocmai ieşise dintr-o reparaţie care se lungise două săptămani, interval în care îi cunoscusem pe Jason şi Anca, acum pasageri nedumeriţi.

Mergeam spre Cluj, dar pe Anca urma s-o las la Bucureşti, de unde avea bilet de avion, iar Jason ajungea finalmente la destinaţie după ce făcea alături de mine un ocol pe la Oneşti, unde eram invitat la nunta unei verişoare. Ne împrieteniserăm pe plajă în Vamă şi toţi trei eram „între joburi”, mai ales Jason, care nici nu-şi punea problema următorului. Jason era american, cu rădăcini de indian Cherokee, straniu reflectate în ochii alungiţi, dar foarte albaştri, în general ascunşi sub cozorocul unei şepci de ski cu emiţător de avalanşă. Anca, plictisită de PR la un NGO umanitar, voia să fie PFA independent. Eu fusesem director de marketing la o revistă care promitea să fie celebră, mai ales dacă nu aş fi fost dat afară de pe acest post de fix trei ori. Alt numitor comun era că stătuserăm pe malul mării „de toţi banii”, ca de fapt 90% dintre vilegiaturişti.

Cu greu am reuşit să ies din coloană şi am deschis capota. Am verificat tot ce puteam verifica, adică apă, ulei, cabluri electrice şi alte improvizaţii la care eram mare meşter şi am repornit, cu pasagerii din ce în ce mai îngrijoraţi de îngrijorarea mea. Nu pricepeam şi pace de ce dihania cu motorul mugind abia reuşea să se mişte.

La Agigea am frânat regulamentar ca să acord prioritate unor pietoni lenţi şi elefantini. După care rabla a înţepenit şi a trebuit s-o scot din trafic împinsă, la intersecţia care marchează centrul urbei. Zăpuşela după-amiezei fleşcăia până şi tragismul situaţiei. Cu rabla între două grămezi de pepeni, fumam necăjit, aşteptând o soluţie. Eram în dreptul unei terase cu puţini clienţi şi multe scaune. Unul, mătahălos şi ras în cap, cu tradiţionalul maieu de poliester, m-a abordat empatic ca un duhovnic. După o scurtă confesiune, am primit diagnosticul – se dusese discul de ambreiaj. Omul era taximetrist şi s-a oferit să mă ajute, contra cost bineînţeles. Am stabilit că a doua zi mă tractează până la un mecanic şi am reuşit să comand un disc de ambreiaj de la un magazin de piese auto aflat la o distanţă convenabilă de locul herniei de disc de ambreiaj.

Problema era că aveam de petrecut o noapte în Agigea – eu, Anca şi Jason – pe buget zero. L-am cazat strategic pe Jason la Hotel Cielo, iar eu am luat cortul şi am pornit cu Anca să căutăm un amplasament. Am ajuns prăfuiţi şi leşinaţi pe lângă piciorul maiestosului pod, pe care norocoşii cu automobile funcţionale traversau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Malul sudic, acoperit de iarbă şi tufişuri uscate, era numai al nostru. Un fel de poieniţă cu urme de picnic a fost locul în care am înfipt cuiele cortului şi am dat stingerea cam pe când stelele începeau a sclipi eminescian, nemuritoare şi reci la problemele mecanico-logistice ale zilei.

A doua zi, la prima oră dădeam viguros mâna cu taximestrul chelios. După ce l-am expediat pe Jason spre cortul argintiu de la piciorul podului, am ajuns la mecanic. Domnul mecanic s-a scuzat că nu mai poate face nimic, lipsindu-i o cheie specială, esenţială pentru operaţia de hernie de disc auto. Soluţia era să ajung la un service în Constanţa, aflată la 6 kilometri nord de Agigea. Taximestrul m-a remorcat după ce a mai crescut neamiabil preţul. Din cauza blocajului de pe drumul principal, am ajuns pe un drum de pământ, pe care am avut senzaţia că o să râmân cu volanul în mână ca în desene animate, fiindcă ori nu înţegeam eu arta tractării, ori fiindcă maestrul taximestrist avea un stil mai degrabă smuls, posibil datorită unor urme de vagii studii agronomice la Cluj. După ce şufa de remorcare s-a rupt de două ori şi am evitat o coliziune minoră la un viraj stânga pe artera principală, am ajuns finalmente în urmă cu vreo 30 de ani. Cam asta fost senzaţia după ce am intrat pe poarta service-ului auto care data din glorioşii ani ”80. Am intrat automat în atmosferă căciulindu-mă pe la şeful de tură cu talonul maşinii, care a catadixit să mă repartizeze unui mecanic pe care probabil nu-l avea în graţii, fiindcă se vedea de la o poştă că numai bani de bacşiş nu am. Mecanicii îşi vedeau tacticos de treabă, total neimpresionaţi de efortul pe care îl făceam împingându-mi singurel rablamentul către masa de operaţie.

După ora prânzului, respectată cu sfinţenie, specialiştii au început să meşterescă prin burta a ceea ce fusese odată un automobil executive. După ce am târguit nişte ulei şi ceva şuruburi de la un chioşc de peste drum, din motive de economie, pe la orele 15 s-a pronunţat încheierea cu succes parţial a operaţiei şi decesul pacientului. Adică înlocuirea discului de ambreiaj fusese un succes, dar în schimb se rupsese altă piesă esenţială. Pe când încercam să înţeleg informaţiile, mi-a sunat telefonul. Era Anca, a cărei primă întrebare a fost dacă am un cuţit. Mare. Am simţit că mă ia ameţeala. Ce cuţit, la ce-ţi trebuie cuţit? – am reuşit să întreb. „Păi ne atacă o vulpe!” – m-a informat Anca foarte seriosă.

„Cum să te atace o vulpe?!? Vulpea e animal mic, îi e frică de oameni!”

„Nu-i e frică şi asta cred că e şi turbată, se uită fix la mine! Îmi trebuie un cuţit să ne apărăm!”

„Măi, femeie, cum să te atace o vulpe?!? Strigă la ea că fuge imediat!”

„Nu fuge, că am aruncat cu prunele tale din pungă în ea şi nu mişcă! Cred că e şi turbată!”

„Ce?!? Vulpe turbată?…. Şi Jason unde e?” am întrebat, gândindu-mă că un urmaş de indian Cherokee, fie el şi pe sfert, sigur poate pune la respect o vulpe.

„Jason e în cort, a tras fermoarul, că-i e frică de vulpe!”

Am crezut că mă ia leşinul, bătut de soare şi de soartă. Era ora închiderii service-ului şi trebuia să-mi scot iar maşina încă nereparată înainte ca porţile să se încuie pentru următoarele 72 de ore, fiindcă era vineri după-amiază. Şi Anca avea nevoie de cuţit, ca să se apere pe ea şi pe sferto-indianul de vulpea turbată din Agigea!

Am reuşit să trec peste vertij, i-am spus Ancăi că trebuie să strige la vulpe şi că nu mă interesează cum, dar să facă bine să strângă cortul şi să vină cu Jason în prima staţie de microbuz de la intrarea în Constanţa. Am uitat să menţionez că atât Jason Indianul cât şi Anca erau atât la prima experienţă cu vulpi, cât şi cu cortul. 

Am reuşit să refac manevra de la sosire în sens invers, adică să îmi imping maşina singur-singurel în stradă, fără să înregistrez nici cea mai vagă urmă de compasiune din partea personalului, total desensibilizat de lipsa mea de parale. Înţelesem de la mecanici că o soluţie temporară era o sudură. Dar unde să găsesc eu un sudor gratis în Constanţa? Şi dacă îl găsesc, cum ajung la el? Cam din momentul ăla disperarea a început să facă miracole. Mi-a picat fisa că avea un prieten în Constanţa. Unul singur, pe care nu-l văzusem de multă vreme. Pe Sarchis. L-am sunat şi norocul s-a schimbat. Sarchis avea cum să mă tracteze şi avea şi sudor fiindcă era… director la o firmă de construcţii.

Asfel, plictisita roată a norocului estival s-a rotit şi am reuşit şi să-mi recuperez pasagerii, cortul şi m-am ales cu o sudură gratuită (nici n-aş fi avut cu ce s-o plătesc) şi undeva pe la 3 dimineaţa am ajuns şi noi prin adormitul Oneşti. A doua zi, am participat la nunta verişoarei cu Anca şi Jason, care a fost idolul unui grup de bătrânele. Acestea au băut şi dansat cu primul şi singurul american în carne şi oase care aterizase până la ora aceea în Cartierul 6 Martie.

Autor Walter Ghidibaca

Foto preluare internet