Puțini oameni mai păstrează în ziua de azi datinile acestui pământ românesc. Anii trec ca gândul, într-un vârtej care ne arde parcă, și uităm, uităm să fim cuminți, buni, și să ne bucurăm de noi, de roadele naturii și de munca noastră.

Am citit cartea doamnei Nina Ioniță și am intrat într-o lume colorată, de mult apusă, a anilor 60 din secolului trecut, în plin și greu comunism, când lemnele pentru încălzitul locuințelor se dădeau pe cartelă, când apa era luată cu găleata de la cișmeaua de pe stradă, și gospodinele, chiar dacă se mai certau cu vecinii, împărțeau cu ei bucatele la zilele de sărbătoare.

Oamenii trăiau greu, munceau de dimineață până seara pentru o bucată de pâine. Rupți din locurile natale, aduși forțat în fabricile și uzinele de la orașe, n-au uitat să se poarte cuviincios, și să aducă obiceiurile strămoșești cu ei, aici, pe malul Dâmboviței.

Știu că mulți dintre voi vă veți regăsi în rândurile ce urmează, și mai știu că veți vedea aievea, și veți simți cu sufletul toate poveștile care urmează. –DFM

„Mahalaua noastra, cartierul Grant, avea farmec și renume. Pentru noi, copiii, trecerea anilor, a anotimpurilor, erau marcate de ce ne făcea mama de mâncare. Multe dintre mesele noastre depindeau de pregătirile care se făceau an după an, cu precizie. Acest mod de organizare a traiului nostru de zi cu zi, s-a pierdut de mult… E foarte bine că oamenii o duc mult mai bine ca atunci. Dar, pe de altă parte, mă gândesc că dacă, Doamne ferește, ar veni vremuri mai grele, cei de azi sau cei de mâine, nici măcar n-ar avea de unde să se inspire. Așa că am pregătit eu pentru ei următoarea documentare.
În primele zile de primăvară, pe măsură ce vremea devenea mai caldă, la noi în casă se găteau verdețuri. Urzici, ștevie, lobodă, spanac. Felurile din verdețuri, ciorbă sau mâncare, erau completate de regulă cu ou, că doar începuseră și găinile să se ouă. Nouă, copiilor, nu ne plăceau verdețurile astea, dar mama nu se lăsa, ne spunea la ce sunt bune, de ce trebuie să gustăm un pic, după atâtea luni de iarnă. Ca să îndulcim cumva regimul ăsta de austeritate impus, ne duceam în pivniță și culegeam cartofii noi, crescuți peste iarnă din cartofii depozitați acolo încă din toamnă. Alături de ceapă și murături, aceștia nu puteau să lipsească din nicio casă. La sfârșitul iernii, puiii ăștia de cartofi erau o adevărată trufanda. Era cea mai mare bucurie pentru noi să îi prăjim în tigaie.
Urzicile se cumpărau de la țigăncile care treceau pe stradă, strigând cât le ținea gura: urziceleee tinereleee, urzice… Erau tare bune, abia apărute, adică foarte tinere. Migăloase la curățat, te pișcau, dar așa de bune la gust! Nu făceam mai mult de două, trei ori pe an. Pentru că eram mulți, mama trebuia să cumpere destul de multe. Urzicile se mâncau calde, cu mămăliguță.
Într-un an, când mama abia terminase de gătit o cratiță cu vârf de mâncare de urzici, ne-au vizitat doctorița pediatră și asistenta, care aveau în grijă nepoatele care locuiau la noi. În anii 60, medicii de la dispensar făceau și muncă de teren. (…) Doctorița era o femeie tare cumsecade, nu ne refuza niciodată când aveam nevoie de ceva de la ea. La fel și asisitenta. Când au intrat în casă și au văzut cratița cu urzici și mămăliga aburindă, s-au arătat mirate. „Vai, dar câtă vreme v-a luat să curățați atâtea urzici?” a întrebat asistenta.
Mama, cu zâmbetul ei blajin, îi răspunde femeii că nu trebuie să spui cuiva din câte foi ai făcut plăcinta…ci doar să îndemni omul să o guste. Și nici una, nici alta, așterne un ștergar pe masă și le poftește pe musafire să guste o farfurie cu urzici. Ele, așa cu jumătate de gură, i-au spus să nu se deranjeze, că sunt grăbite. Mama, care sesizase că femeilor le lăsase gura apă, insistă: „Haideți, că n-o fi foc! Doar să gustați un pic, să nu rămân eu cu păcatul că oți fi râmnit, și eu, proasta de mine, v-am lăsat să plecați.”

La asemenea argument, s-au așezat la masă. Atât de fericite au fost, de nu mai știau cum s-o laude pe mama. Le-a plăcut foarte mult.
De la întâmplarea asta, în fiecare primăvară când gătea urzici, mama dădea telefon la dispensar și o chema pe doamna doctor și pe asistentă pe teren, spunându-le că… „s-a făcut verde ceva”. Și ele știau că le așteaptă o bunătate de mâncare, de la o bunătate de femeie, greu de refuzat,…
Legat de verdețuri și de primăvară, îmi aduc aminte de o întâmplare despre ștevie.
Ștevia crește din belșug la începutul primăverii cam peste tot. E drept că în unele locuri este mai dezvoltată, iar în altele mai pipernicită. Gătită este bună la gust, mai ales când e fragedă. Este puțin mai acrișoară decât spanacul. Primăvara revigorează organismul. Curăță sângele. Dacă nu o cunoști, o poți confunda ușor cu buruienile. Fiind dată gratuit de Dumnezeu și de natură, este considerată mâncarea săracului.

Vecinii mei de la țară, deși săraci și flămânzi, o cunosc, dar au uitat sau le e greu să o mai găsească acum. De fiecare dată primăvara, când gătesc pentru prima oară în an mâncare de ștevie, îmi aduc aminte de mama. Cred că aveam opt sau nouă ani când m-a trimis să culeg ștevie de la un vecin care stătea la colțul străzii noastre. Acesta era tare urâcios și morocănos, i se dusese buhul de zgârcit. Așa că am refuzat să o ascult pe mama, care mi-a spus să nu strâng din altă parte, decât din curtea vecinului. Am luat o prietenă cu mine, și m-am dus să culeg ștevie direct din parc. Acolo creșteau buruieni mari și frumoase, care, după mintea mea, semănau cu ștevia. Dar nu erau ștevie! După ce am umplut sacoșa cu bălării, m-am pus pe joacă.
Mi-o și închipui acum pe mama așteptând acasă ștevia visată, care să potolească, fără bani, gurile noastre multe și flămânde. Dacă m-a certat sau m-a bătut, când am ajuns acasă cu traista plină de buruieni, nu-mi mai amintesc și, de fapt, nici nu mai are importanță. Important e faptul că, după atâția ani, de fiecare dată când gătesc ștevie, mă gândesc ce-o fi fost în sufletul dragei mele mame când, în sfârșit, am ajuns acasă cu o sacoșă plină cu buruieni?
Ca să ne îndulcim așteptarea până la Paște, în martie, pe data de 9, se sărbătoreau Mucenicii. Chiar dacă nu cunoșteam prea bine istoria sau semnificația religioasă a acestei sărbători, la pregătirea pentru mucenici participam toți ai casei.

Cu o zi înainte se „fabricau” mucenicii. Aceștia se făceau din făină, apă și sare. Rezulta un aluat din care se formau cu mâna mici figurine, în formă de opt. Operațiunea dura câteva ore. De regulă, la modelarea lor lucrau mamele și copiii. Cât dura operațiunea mucenicilor, se povesteau întâmplări de demult. Una dintre poveștile pe care le auzeam, cu acest prilej, era aceea cum s-au cunoscut mama și tata în casa nașei mele, chiar în ziua în care se făceau mucenicii. Era așa de frumos și de romantic!
Pe parcursul anilor au fost confecționate niște aparate manuale, ca niște ștanțe, care permiteau obținerea unei cantități mai mari de mucenici, într-un timp mai scurt.
Mucenicii erau întinși pe o planșetă, pentru a se usca peste noapte.
În zorii zilei următoare se punea la fiert o oală mare cu apă în care se aruncau mucenicii. Se adăugau, pe rând, zahăr, nuci pisate, scorțișoară, vanilie, coajă de lămâie. Rezulta o fiertură mai subțire sau mai groasă, după gustul și priceperea gospodinei. Până se termina fiertul lor, făceam un foc mic în curte, peste care noi, copiii, săream de trei noi. Cred că acel ritual cu săritul peste foc simboliza un proces de purificare. Când erau fierți, mama începea să împartă vecinilor câte un castron cu mucenici, pentru sufletul morților. La rândul lor, vecinii ne aduceau și nouă câte o strachină plină, de la ei. Era interesant faptul că, deși conțineau aceleași ingrediente, gustul era diferit de la o gospodină la alta.
De Paște, după ce se făcea curățenia generală în casă și în curte, se începeau pregătirile pentru masa de sărbătoare. Nu lipseau ouăle roșii, mâncărurile din miel și cozonacii. Nu fierbeam niciodată mai puțin de o sută de ouă. Să avem pentru împărțit. Din miel se făcea borș, mâncare de spanac, stufat, drob și friptură. Se frământau apoi cozonacii, din cel puțin patru kilograme de făină.
Peste vară mâncam mai mult salate și preparate din legume: ciorbe, ghiveci, tocănițe, cartofi prăjiți.
Lemnele erau o altă provocare a verii, deoarece cea mai mare grijă de peste an a părinților era legată de încălzirea locuinței. Încă din vară cumpărau lemne și cărbuni. Lemnele se vindeau „pe cartelă” în vremea aceea. Asta însemna că prețul era mic, dar și cantitatea de lemne era mai mică decât necasarul familiei, Și dacă iarna era una rea, aveam nevoie de mai multe. Puteam să cumpărăm lemne și „la liber”, dar erau de trei ori mai scumpe. După ce erai progrmat la depozitul de lemne și plăteai, urma o așteptare de două-trei săptămâni, până ți le aduceau acasă, în poartă. De obicei, cei care făceau transportul te ciupeau la cântar, dar nu aveai cum să demonstrezi și nici cui să reclami.
În casa noastră se făceau, de regulă, două focuri. Unul la o sobă de tablă în bucătăria în care dormeau părinții și altul la soba de teracotă din casă, care încălzea două camere. Soba de tablă și burlanele trebuiau scuturate, de funingine, de trei sau patru ori pe iarnă. Zilnic scoteam cenușa din sobe și o duceam la gunoi. Ca să completeze provizia de combustibil, mama mai cumpăra, când avea ocazia, de la câte o țigancă o cârcă-două de lemne furate de cine știe unde. Oricât le era de greu părinților mei să gospodărească banii puțini din singurul salariu de tramvaist al tatei, nu am suferit niciodată de frig.
În copilăria mea, pregătirile pentru iarnă erau foarte importante. Bulionul, zacusca, gemul, varza, cartofii, ceapa și murăturile erau grijile de peste an ale mamei. Ele asigurau traiul de zi cu zi până în primăvară, nu era ca acum când găsești orice, peste tot, în orice anotimp.

O altă grijă erau conservele pentru iarnă. Prima mare bătălie era bulionul. Se făcea, de obicei, în jurul datei de 23-24 august, când se acordau zile libere la serviciu. Mama era deșteaptă. Știa că în perioada aceea roșiile erau mai coapte și mai ieftine la piață. Cumpăra cam 100 de kilograme, apoi le căra acasă cu căruciorul de butelii. Preparatul bulionului nu era o activitate plăcută pentru copii, în general, și pentru mine în special, deoarece era foarte greu, trebuia să car apă de la cișmea, pentru spălat roșiile, sticlele, vasele, cazanul. Lăturile care rezultau după, trebuia să le duc la canalul din stradă. Spărgeam lemne, amestecam în cazanul cu bulion, ca să nu se prindă de fund. Afară era cald, și muștele nu te lăsau deloc în pace. Cu toate astea, când termina de făcut bulionul, mama era fericită. Știa că în lunile de iarnă, care urmau, avea cu ce să facă mâncarea. Fericită eram și eu, dar din alte motive. La sfârșitul zilei în care făcea bulionul, mama mă lăsa să mă urc pe casă să văd artificiile care se trăgeau în parcul Herăstrău cu ocazia zilei de 23 august. Tot atunci reușeam să furăm și câteva pere de la vecini.
Magiunul de prune se făcea mai spre sfârșitul toamnei, cu prune brumării, dulci și cărnoase. Cumpăra mama o sută de kilograme, le curăța de sâmburi și le punea la fiert. Adăuga și un baton de vanilie. O zi întregă dura toată operațiunea asta, și punerea în borcane. Doamne și ce frumos mirosea!
Varza pentru iarnă se punea în butoiul din pivniță. Cumpăra mama șaptezeci de verze, pe la sfârșitul lui octombrie. Le punea pe magazia de vară, la soare, și le lăsa câteva zile acolo. De obicei, treaba asta se făcea de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Mama curăța fiecare varză în parte, și făcea o scobitură în formă de cruce, la cotor, cu cuțitul. Punea, acolo, în fiecare scobitură, sare grunjoasă. Așeza cu grijă varza în butoi. Punea mărar uscat și hrean, și o mai lăsa o zi fără apă. Apoi, umplea butoiul. Apa o aducea cu găleata de la cișmeaua care era la capătul străzii noastre. Era al naibii de greu să o cărăm atâta drum și s-o coborâm în pivniță. Dar trebuia să facem asta.
Câteva zile la rând o pritocea, adică aera saramura, lăsând să curgă canaua butoiului într-o găleată pe care o vărsa înapoi, tot acolo. Varza murată ne ajungea până după Paște. Când se golea butoiul, și aruncam zeama de varză rămasă, era un chin, și o putoare de nedescris. Operațiunea se făcea, de regulă, în zilele ploioase, ca să fie mirosul mai suportabil pentru cei din jur.
Decembrie. Tăiatul porcului era un întreg ritual. Primăvara, mama cumpăra un purcel pe care îl creștea până la Crăciun. Îi dădea să mănânce mălai și cartofi. Se fierbeau cartofii cu sare, se amestecau cu mălai într-un tuci mare, până se făcea o mămăligă tare. Asta ținea două zile.
Înainte de Crăciun făceam pregătirile pentru tăiatul porcului. Mama pleca de acasă, să nu îl audă cum țipă. Nu suporta. Pe soba din bucătărie fierbeam oale mari cu apă. Cel care se ocupa de tăiat și tranșat porcul era nea Costel, vecinul nostru. El avea cuțite bune și un aparat cu butelie pentru pârlit. După ce îl tăiau, cei din jur se cinsteau cu câte o țuică fiartă. Asta era grija tatălui meu. Apoi, porcul se pârlea până se făcea negru, se freca cu sare grunjoasă, se opărea, se „bărbierea” până rămânea curat și șoriciul era moale. Cea mai grea și neplăcută operațiune era spălatul mațelor. Această sarcină cădea pe mine și pe mama, în timp ce ceilalți se bucurau de pomana porcului.
Ăsta era momentul la care se scoteau primele murături din pivniță. Mama avea grijă ca, înainte să guste prima bucățică din porcul nostru, să împartă carne și șorici la toți vecinii, chiar dacă unii dintre ei tăiau, la rândul lor, porc. Așa era obiceiul.
Ai mei preparau din Ghiță o grămadă de produse: jumări, slănină, lebăr, tobă, cârnați, piftie. Oasele se afumau și se agățau la streașina casei. Carnea se prăjea, și se punea la borcan, cu untură, ca să țină până vara următoare.
Toate astea, și cu porcul, care se tăia de Crăciun, ne asigurau traiul până la aparița verdețurilor de primăvară.
Părinții mei nu cumpărau decât foarte rar mezeluri. Într-o vară, însă, ne-a fost dat să ne delectăm cu cele mai fine mezeluri, datorită fratelui nostru, Aurel, care făcea practica la ferma „30 Decembrie” din Adunații-Copăceni, complexul agroalimentar al Gospodăriei de Partid. Studentul nostru s-a arătat atât de silitor în timpul practicii sale, încât cei de acolo l-au angajat sezonier pe vară.

Complexul respectiv producea și prelucra de toate: legume, fructe, carne, mezeluri. Toate erau de calitate, și furnizate ștabilor de la PCR. Ca angajat, aveai posibilitatea să mănânci pe săturate, (mușchi țigănesc, șuncă de Praga, costiță afumată. etc) dar nu aveai voie să scoți nimic în afară! Controalele erau drastice. Dar cum se spune, „Stăpânul învață sluga hoață”, muncitorii inventaseră tot felul de moduri de a subtiliza câte ceva bun pentru cei din familia lor. Astfel că piteau borcanul de dulceață în coșul de gunoi, sau ascundeau o felie, două, de salam în tivul de la rochie ori în cine știe ce loc.

Băiat isteț, fratele meu, s-a orientat și el. Ca student silitor se ducea la fermă cu o mapă plată și subțire, cu dosare și caiete mai grosuțe. În dosarele alea ne aducea și nouă câteva felii de bunătăți. Când îl vedeau portarii cu minuscula lui mapă de student amărât, îl salutau și îl lăsau să treacă fără probleme.
Autor Nina Ioniță – fragment din cartea Popasuri printre amintiri

Publicitate