Anii mei sunt haine din piele, care mă îmbracă de sus până jos, îmi țin de urât, mă încălzesc când mi-e teamă și mă iubesc când nu mă iubește nimeni. Anii mei sunt pahare pe care le sparg în fiecare 17 august. Anii mei sunt scări de ciocolată, care urcă și coboară în mine. Dacă le ating, se topesc…
Când aveam 25 de veri mă gândeam cu groază că, într-o bună zi, voi mai pune pe mine încă 25.
Numai ideea că de ziua mea voi împlini 50 sau 52 de ani, mă făcea să râd în hohote, de spaimă.
„Cum voi arăta? Oare îi apuc? O să mă îngraș? O să fiu o babetă cu tatuaje, care bea berea direct din sticlă și fluieră când e veselă, sfidând orice regulă?”
Uuu, scuturam din cap și mă luam cu altceva, ca să uit. Și uitam, c-așa sunt eu, ușor de păcălit. Uneori!

Cercetam femeile mai în vârstă din jurul meu, la facultate, la radio, unde eram reporter, pe stradă, la piață sau pe la diverse evenimente social-culturale pe unde mișunam ca o balerină capie și absolut nevinovată. Rareori descopeream două-trei dame, de la care să nu-mi pot dezlipi privirea.
Restul? Să mă iertați, erau ca niște bărcuțe în derivă, fără vâsle, cu vopseaua jupuită și găuri în podea. Cum săreau de 45 de ani, gata! Privirea lor descurajată zicea: „Stop!”.
Erau tunse urât, cu ceafa rasă, unele cu o prostie de „permanent” care le ardea părul, nefardate, neîngrijite, grase (majoritatea), cu afecțiuni multiple (diabet? obezitate? tiroidă?), îmbrăcate prost și parcă după același tipar al unui croitor cretin și veșnic beat. Chiar dacă nivelul lor intelectual părea că e destul de ridicat, tot nu reușeau să fenteze necazurile aduse de înaintarea în vârstă.
Mă treceau nădușelile: „Așa o să fiu și eu? Mai bine mor!”
Aveam câteva vecine în cartier, pe care le știam din copilărie, dar care în perioada despre care povestesc aveau 45-50 de ani, maximum. Mamele unor prietene. Unele arătau destul de bine, purtau o frumusețe nativă după ele, plus că educația primită și acumulată în timp le ajuta să-și valorifice calitățile fizice și intelectuale. Aveau o siluetă potrivită, se îmbrăcau elegant sau sport, se parfumau, își aranjau unghiile, părul, se fardau. Călcâiele lor nu aveau niciun cusur. Își duceau anii cu demnitate și erau superbe. Ca ele voiam să fiu! Și ca mama, care era tânără la chip, chiar dacă bolile o cam șubreziseră pe interior.
Altele? Coțohârle. De speriat! Cu toate că aveau aceeași vârstă ca primele, despre care am vorbit mai sus, arătau înfiorător, și le bârfeau până la sânge pe cele normale. Din „curve”, „panarame” și „parvenite”, nu le scoteau.
Pe caniculă duhneau a pește, purtau aceleași rochii-sac, cu bretele, cumpărate ieftin de la tarabele din Veteranilor sau Gorjului și în picioare, șlapi pe care-i târșâiau iritant…
Oja le era sărită (mov și grena!), călcâiele negre și crăpate, degetele cu bătături permanente și unghii deformate, mari ca niște ciocane cu care nu poți bate niciun cui.
Părul slinos și nevopsit arăta hidos strâns într-un coc încâlcit, un amestec de roșcat, sur și negru-albăstrui, legat în creștet cu un elastic jegos. „Aaa, ce păr am avut io la douăjdeani!” – cârâiau, dar dracu le credea?
Le întâlneam pe casa scării, prin piață sau pe băncile de la intrarea în bloc, de unde rar se deslipeau, ar fi stat și noaptea acolo, la tocat persoanele care intră și ies…
Toamna și iarna ele mișunau prin bloc, de la una la alta (multe erau pensionate „pe caz de…” sau nu aveau niciun serviciu, pentru că atârnaseră toată viața la soți, erau „casnice”), mâncau semințe de floarea-soarelui și își ghiceau în cărți sau cafea.
Anii au venit peste mine sau eu m-am cățărat pe ei, habar n-am. Cert e că am adunat, și eu, în spinare, anii despre care credeam că mă vor distruge…
Și nu e chiar așa, știți? M-am speriat degeaba, ca bleaga. Cel puțin, cu mine, nu s-au petrecut transformări așa de mari. N-am avut boli devastatoare, nu iau absolut nicio pastilă, (afară de Vimovo, pentru coloană, și p-aia din an în Paști). N-am depresii, nu aud voci, nu plâng la filme, și nici nu-mi rup țoalele de pe mine, pentru că împlinesc 52 de ani în august. „Fiftitu”, cum ar veni. Citesc, învăț, muncesc, mai scriu, mai visez, mai cânt, am regrete, ca omul, frici și gânduri albastre, dar înot, alerg și mă dau cu bicla, până simt că-mi cresc două rânduri de aripi și încă 52 de ochi pe spinare.
52 de ani. Dezamăgiri? Duium! Greșeli? Așișderi. Sunt regina greșelilor. Fapte bune? Habar n-am! Uit rapid. Din ce în ce mai rapid. Dar e mai bine pentru mine.
Totuși, îmi amintesc cu bucurie și tristețe de cei 20 de ani în care am scris în presa română, de toată munca mea jurnalistică (chiar dacă uneori păream cam naivă la cap!), sunt mândră de cărțile mele, de copilul meu nebun, luminos și minunat, de magazinul și de prietenii mei. Cei adevărați!
Menopauza? Ei, iată că m-a ajuns și pe mine, în luna iunie. E ceva firesc. Vă mărturisesc, sincer, că abia o așteptam. Pentru mine e o binecuvântare, o bucurie copilărească, după 39 de ani de dismenoree dementă, care mă făcea să mă urc pe pereți, de durere, și să sfârșesc, inevitabil, la camera de gardă, cu urlete ca la naștere, și o vomă excepțională, (arteziană), demnă de filmele horor. Îmi reveneam cu greu, după injecții cu Papaverină, Scobutil-compus și Piafen. Era oribil!
Când aveam menstruație, știa tot blocul, inclusiv scara a treia. Plângeam și țipam. Se auzea, mai ales vara, când nu puteam sta cu ferestrele deschise.
„Hă, hă! Iar i-a venit ciclu lu aia de la doi! Danoo! Urlă mai încet, că vreau să văd meciu!”
Îmi era o rușine, de crăpam. Când mă vedeau pe stradă, după asta, golanii strigau după mine vorbe obscene, iar muierile, acre-n gură și uscate-n creier, mă discutau cu o răutate incultă: „Eh, dacă n-a fost cuminteee!”
Îmi venea să le crăp capul. Dar nu le arătam decât degetul mijlociu și le rânjeam ca la Hollywood. Scuipau în urma mea, sufocate de indignare. „Fira-i a dracu dă bagaboantă! Ce tupeu are fâța!”
Singurele clipe de liniște au fost când am rămas însărcinată. Opt luni de magie. Apoi a revenit, ticăloasa de dismenoree, cu mai mare avânt. O trădasem!
Acum sunt bine. N-am bufeuri, nu știu ce-s alea, n-am stări de angoasă, despresii, nervi, n-am insomnii, n-am absolut nimic, nimic. Probabil că am plătit suficient, iar organismul meu m-a recompensat. Mersi, iubitule! Tu mă cunoști cel mai bine!
Sunt o norocoasă, știu, mi s-a mai zis. Și anii mei sunt exact ca mine.

„Fiftitu”. Ciudați, haotici, exotici, colorați. Dacă se înalță pe vârfuri, ei văd ce e dincolo de apus…

Dana Fodor Mateescu – 11 august 2022