Melaniei…


Bărbatului, care fuma țigară de la țigară, îi crescuse uitarea în cotul stâng. Cu soarele în spinare părea un cavaler medieval cu armura din miere.
Dar bietul nenea Bubi era îmbrăcat în niște zdrențe, n-avea o mână, și era prietenul meu. În locul brațului, pe care-l pierduse-n război, purta altul, din lemn, legat cu niște curelușe negre. „E din lemn de măr, Dănuță!”, zicea, și mă lăsa să-l ciocănesc cu degetul, să mă joc cu el pe stradă și să-i desenez cu pixul prințese și inimioare. Odată mi-am scrijelit numele cu vârful unui pix. Și sub el am desenat o floricică, o balerină și o stea.
Îl desfăcea încet și mi-l dădea: „Ia-l! Fumez cu dreapta.”
Tii, ce-mi mai plăcea să mă joc cu brațul lui, spre disperarea tuturor vecinilor, în special a mamei sau a bunică-mii, Bențoaia, care, cum mă vedea de departe ce fac, se pornea: „Tulai, Doamnie, numa cu legionaru cela-mpuțât s-o găsât să să joace, bolânda! N-are păpuși, n-are copii dă vrâsta iei (așa zicea ea, vrâstă!)! No, lasă, că vine el Picuță acas și te-oi spune!”
Într-o zi, i-am cerut lui nenea Bubi mâna, cu împrumut, și m-am dus acasă, s-o sperii pe Bențoaia. „Uuuuu, aaaaaaa, huuuuu! Mortuuuu!”, o agitam pe la spatele ei.
Era să crape de groază. S-a pornit pe tulăit și înjurat, 50% în ungurește, 50% în română, apoi amestecat, așa cum îi era obiceiul: „Jaj, Istenem! Hogy az ördög vigye el, te őrült! Mare blăstăm pă capu mieu! Tulai, oameni, o furat mâna lu nen-su Bubi, prostana lumii! Bassza meg téged Szent Pál! Bolândo, țâpă jos spurcăciunea ceia, că ti-e trăznesc de nu ti-e vezi, fută-tie Mamona, în brață cu mumă-sa!”
Fugeam râzând cu urlete și bășini îngrozitoare, că eram și prost-crescută, nu numai dilie, iar ea, sărmana, azvârlea cu tot ce găsea după mine: ciubote, crătiți, linguri, ibrice…

Nenea Bubi era prietenul tuturor. Toți îl iubeau, în special nenea Ari, evreul. Când se îmbătau, și o făceau cam des, plângeau ca niște femei amândoi. Se îmbrățișau și se pupau. „Mă, Ari, mă! Iartă-mă, mă! Hăhăhăăăă!”
Nenea Ari îi răspundea pițigăiat, cântând vorbele ca Dona Siminică, lăutarul: „Oi, oi, oi! Te-am iertat! De muuuult te-am iertaaaat!”
Atunci n-am înțeles de ce făceau circul ăsta. Am priceput mai târziu. Bubi fusese în Garda de Fier…
Nenea Ari îl pupa pe obraji, apoi pe brațul din lemn de măr. „Hai să bem, mă Bubi, mă! Ți-am adus secărică de la madam Șura. Da dă și tu niscaiva tutun, nu fi legionar!”
Și se porneau pe râs. Râdeau cu lacrimi. Râdeam și eu cu ei, dar nu știam de ce.
Prima dată mi-a fost groază să ating „mâna” lui nenea Bubi. O furtună interioară mi se bloca-n stomacul de fetiță, prea curioasă ca să fugă, și prea mică pentru a înțelege. Dar după ce mi-a explicat mecanismul și utilitatea lui, m-am obișnuit. Era o mână care nu doare. Asta era. Puteam să sparg și nuci cu ea ori să mă scarpin pe spinare, dacă mi-o împrumuta.
Era un spectacol horor, dar mie-mi păsa de cei care strâmbau din boturi, tot atât cât îi păsa lui Ronald Reagan de chiloții lui Ceaușescu și cerului de furnici.
„Nenea Bubi, mai zi-mi cum ți-a zburat mâna-n copac!”, mă rugam de el cu ochii, cu palmele și cu gura.
”Ăla era pom, nu copac! Un măr superb. Svelt ca un balerin, plin de mere, la dracu! M-a atins o schijă. Terci mi l-a făcut la un capăt. Atârna, așa, ca un clopot însângerat și nu-mi venea să cred. Îl simțeam încă la mine. Puteam să mișc din degete…” zicea el, după care trăgea un suspin spre nicăieri.
Așa povestea mereu, că era singur sau cu bețivii din cartier, bând pe jos, stând chiar pe trotuarul de la intersecția străzii Petru Maior cu Teodosie Rudeanu ori cu mine alături, mâncând acadele roz de la țiganca Nela, care se mânjea cu verde pe la ochi ca să fie mișto. Dar nu era…
Nenea Bubi locuia cu chirie într-un demisol sordit. Era o vilă de la ICRAL, veche, mâncată de vreme și nepăsare, în care nu am intrat niciodată. Nu aveam ce să caut acolo, dar eram așa de curioasă să văd cum stă el, și dacă are televizor! N-avea.
Uneori, mă uitam printre zăbrelele din fier de la fereastră. O perdea jegoasă, altădată superbă, numai dantele, atârna ca o părere peste „averea” veteranului. O dădeam la o parte și intram într-o lume pierdută, amară și în același timp fascinantă. Fotografii îngălbenite, rupte pe la colțuri, cu femei splendide, ca în filmele americane din anii 20-30, cu un copilaș blond, numai bucle („Nene Bubi, asta e Shirley Temple?” îl descoseam. „Nu. Sunt eu. La trei ani.”) … un ofițer frumos care ducea mâna la chipiu. El! Cu ambele brațe vii, lângă trup.
Nenea Bubi avea un pat din fier forjat, un dulap fără uși și o masă pe care zăceau resturi de conserve, pomeni, lumânări topite, un aparat de radio portabil, pe care i-l reparase tata odată, și o iconiță.
Căscam gura mereu la amintirile fostului ofițer. Doamne, ce mai povestea! Din război, din copilăria lui, din vremea comuniștilor care l-au aruncat în pușcărie pentru că a luptat împotriva bolșevicilor și a fost în legiune…
Știți cât de mult îl iubeam? Fără margini. Și era frumos nenea Bubi. Avea niște ochi cum nu văzusem la nimeni: verzi, tiviți cu albastru electric și scorțișoară. Sprâncene groase, virile (gen Liviu Ciulei) și un zâmbet tot ca al lui.
Nela, țiganca boită, îl scuipa mereu: „Ptiu! Arză-te-ar focu, Bubi! Nu te mai uita la mine, că rămân borțoasă!”
Când era cu chef (și când nu era, nenea Bubi?!) arunca cu mâna din lemn după gagici. Vai, ce mă mai distram. Râdeam până-mi crăpau buzele, rămâneam fără aer.
Inchideți puțin ochii, voi care citiți aceste rânduri, și imaginați-vă doi bețivani frumoși, care lingeau o sticlă dubioasă, trecând-o de la unul la altul, stând pe trotuar (nenea Ari, mai practic, – evreu, ce vreți!- își aducea și scaunul, avea un taburet-), o fetiță de șapte-opt ani, extrem de agitată, plus o femeie care vindea acadele și semințe la cornet. Seara, vara și primăvara. Deasupra noastră cerul înnebunea, își rupea singur cămașa de nori alburii, aerul mirosea erotic a salcâm, a măceșari și-a respirație de porumbel. Se auzeau vrăbiile și mă-sa lui Sami cum îl ceartă pentru că întârzie la ora de vioară…
În magia asta de miresme stări, apusuri și culori, trecea câte o femeie frumoasă prin fața noastră. Toc-toc-toc sunau pantofiorii ei, delicați, pe asfalt.
Eu făceam ochii cât cepele și rânjeam diabolic ca scoasă din minți: „Nenea Bubi, acum! Acum!”
Fostul ofițer începea să recite cu patos: „Atât de fragedă, te-asemeni/ Cu floarea albă de cireş/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi.” Apoi, brusc, își scotea brațul din lemn și-l arunca la picioarele damei.
O glumă tâmpită, dar care mie-mi plăcea teribil.
Aia, să leșine de spaimă! Urla, de se auzea până pe Bulevardul Titulescu, striga, ne înjura, ne scuipa și fugea plângând, în vreme ce noi ne hăhăiam ca socoși din minți.
Vecinii știau: „Iar aruncă Bubi cu mâna-n gagici!”
Așa-mi petreceam serile, unele dintre ele.
De atunci, am uitat multe. Foarte multe. Când ne-am mutat la bloc, am uitat să-mi iau rămas bun de la nenea Bubi. Și chiar dacă aș fi vrut, nu m-ar fi lăsat mama.
N-a durat mult timp și Bubi a murit. Era bolnav. A dispărut ca și cum n-ar fi fost. Când am întrebat-o pe Nela cum s-a întâmplat, mi-a întins o acadea și a început să bocească. Plângea peste cornetele cu semințe, peste acadele și sugiuc. Lacrimi sincere, de țigancă singură, cu prea mult verde pe la ochi. N-a fost în stare să-mi spună nimic. Am vrut s-o mângâi, dar n-am făcut-o. N-am putut. Am lăsat-o așa, ghemuită, gemând.
Se lăsa seara peste cartier și un țipăt rece sta pitit în pieptul meu, gata să izbucnească. Și dintr-o dată, Nela a strigat după mine: „Dănuță! Din mâna lu Bubi o să crească un măr frumos, fată! Să vii cu mine să le culegem…”

Mi-am astupat urechile cu palmele și am fugit.
Dana Fodor Mateescu -18 mai 2022-