Tataia Săndulescu a cunoscut-o pe Bențoaia, bunica mea paternă, pe vremea lui Maurer, în anii 50, la o reuniune câmpenească.
El era tipograf, ea cusătoreasă la APACA. Cum a văzut-o, a rămas năuc. Pălit cu măciuca. Definitiv.
Era mândră, încrezută, de ziceai c-a născut-o mă-sa pe olandină roz cu dantele, nu pe paie, în grajd, lângă bivoli. Frumoasă, singură, în marea de oameni, trecută de prima tinerețe și pierdută. Așa părea.
S-a apropiat de ea, timid, și i-a susurat la ureche, căutând, printre măsele, cele mai serioase cuvinte:

„Bună ziua, tovarășa! Doriți să luați un mititel și-un țap de bere?”
Bențoaia a zâmbit superioară și i-a răspuns: „Oi vini, dacă te-ai prezenta așe cum să cuvine!”

Tataia s-a prezentat luând poziția de drepți, ca la armată:

„Mă cheamă Săndulescu Gheorghe, sărut-mânușițele!”

„No, binie! Io mi-s Florica. O să-ți zâc Jorjică, îi mai fain așe.”

Și așa l-a strigat toată viața.


Au mâncat mititeii, s-au scobit nițel cu scobitorile, ferit și aproape civilizat, au băut și berea, tare bine pica, au discutat, și-au pus pe tapet viețile. Întâi Bențoaia, că, na, se credea Alfa:
„Io mi-s devorțată, mă, Jorjică, și am un ficior dă 17 ani, lucră pă șantier, îi băiat fain și nu-mi iesă dân vorbă. C-apăi dracu-i al lui!”
Tataia fuma cu poftă și-o privea îndrăgostit ca un socialist adevărat. Parcă o și vedea în fruntea oamenilor muncii, înfășurată-n steagul partidului, cântând Internaționala… „Hai la luuu-ptaaa, cea maaaa-reee… Rob cu rooob să neeee uniiiiim…”
Și apropo de unire:
„Florico, și eu sunt divorțat. Am o fată mare, la liceul sanitar. Așa că, vrei să fii tovarășa mea de viață? Io mă cam simt atras de…”
N-a mai apucat să termine, și să zică de ce e el atras așa de puternic, pentru că s-a pornit unul să urle ca dementul într-un microfon și i-a poftit la dans.
A fost un pui de vals la început, dar suna prea imperialist, era prea decadent. Niște tovarăși importanți, prezenți la minunata manifestare, au strâmbat din mecle, iar muzicanții au schimbat rapid playlistul și-au băgat o bătută moldovenească, de erau să se sufoce dansatorii de atâta praf ridicat, apoi o horă apocaliptică și un Alunel concret.
Au încheiat exploziv cu o sârbă muncitorească, unde au zbierat ca disperații, tot felul de lozinci comuniste, să se audă hăt, până la tovarășul Maurer care-și făcea pedichiura la ora aia.
Mă, ce-au mai dansat atunci! Bențoaia și-a rupt ștrampii, mărgelele, iar tataia și-a pierdut un pantof și țigările. A fost frumos. La sfârșit, a dus-o acasă cu tramvaiul și, la despărțire, i-a pupat mâna.
S-au cununat rapid la Primăria de Verde, Banu-Manta. Era o primăvară cu un cer ireal și adânc. Soarele își aprinsese și el un Mărășești și-i privea zâmbind ca un bolșevic tulburat de propria-i măreție. „Harașo, harașo!”
Bențoaia s-a coafat, iar tataia și-a tras pe el cel mai mișto costum. I-a cumpărat un buchețel de viorele și…gata. Erau legali.
S-au mutat amândoi în casele de pe strada Petru Maior și așa a început povestea lor.
Însă întâmplarea care l-a făcut pe tataia s-o iubească ca un apucat, a fost una pe care mi-o spunea adesea. Cică erau în primii ani de căsnicie. Ca să mai facă un ban în plus, amândoi munceau prin cartier. Bențoaia spăla rufe, geamuri, iar tataia ajuta la reparatul acoperișurilor, vopsitul gardurilor sau la pietruirea curților.
Într-o zi, îi cheamă un vecin: „Vreau să-mi pavați curtea. Aveți materialele, numai să vă apucați de lucru. Plata, după. Ne-nțelegem noi.”
Și se-apucă ai mei de muncă. Pac, bum, trosc, stânj! Gata! În două zile au terminat. O frumusețe! Piatră naturală. Când să le dea banii, vecinul s-a făcut că plouă. Că n-are atunci, să vină mâine, ba nu! poimâine, sau chiar săptămâna viitoare. Bențoaia s-a făcut roșie la față, a scrâșnit din dinți, dar a tăcut. „Mno, binie! Vinim păste șeptie zâle. Mânce-te amaru, că nu așe ne-o fo vorba la-nceput!”
A trecut o săptămână și s-au întors la vecin. Ăla, mai că nu i-a dat afară pe poartă:

„N-am! Cărați-vă, sau chem milițianu și vedeți voi pă dracu! Huo!”
Atât i-a trebuit Bențoaiei! După ce ăla s-a dus în casă, a luat un târnăcop de pe-acolo și, de una singură, i-a spart toată piatra din curte. Dar toată! Țândări a făcut-o! N-a putu-o opri nimeni. Nici vecinul cărpănos, nici tataia. Păi cine avea curaj să se apropie de bunică-mea? Ha? Odată învârtea târnăcopul deasupra capului ca o eroină: „Jorjică! Aiasta-i treaba me! Care s-apropie dă mine, îl pupă mă-sa rece! ”
A tocat piatra până a ajuns pietriș. Se strânsese lumea pe la garduri, râdeau unii de se strâmbau, alții o încurajau: „Așa, lele Floare, sparge! Că ăsta-i un zgârcit. Dă-i! Rupe-o!”
Vecinul plângea ca fetițele și țopăia disperat.
Bențoaia era feroce, lac de sudoare, și nu se mai oprea din suduit: „Fută-tie cânele lui sfântu Petru, dă bolund, mă tomnești să-ți pun pchiatră, ș-apoi nu plătești cinstit? Du-tie-n trăsnet! Ptiu!”
Tataia o privea mândru și mut. În viața lui nu mai pomenise o muiere așa aprigă, dintr-o bucată. O iubea ca un nebun. A lui era!
După ce a terminat de distrus și ultima pietricică din curtea omului, Bențoaia s-a șters cu dosul palmei pe frunte, așa cum făcea și la ea în sat după ce cosea iarba. A azvârlit târnăcopul cât colo și zâmbind a zis:
„ai și-om mere, Jorjică! Că p-asta l-am gătat, ni. Nu-și mai bate iel joc dă nime pă lumea asta!”
Era frumoasă rău, așa cu părul ud și cu lumina aia metalică în ochi.
Tataia a urmat-o ca un cățeluș.

Din spate, cu umbrele serii apăsându-i egal pe umeri, ca niște aripi mov, Bențoaia părea că e Nemesis, zeița răzbunării.

Dana Fodor Mateescu, 15 aprilie 2022