„În urma unui denunţ al colegei sale de serviciu – Pârguţa Croitoru – de la Institutul de Cercetări, Proiectări, Sistematizare a Localităţilor şi Gospodărire Comunală din Bucureşti, în decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu este anchetat de Securitate în stare de libertate între ianuarie şi mai 1985, este percheziţionat la serviciu şi la domiciliu, avertizat şi sancţionat pe linie administrativă şi politică. Dar teroarea nu se opreşte aici, Ursu fiind în mod insistent presat să toarne, securiştii dorind probabil să-şi demonstreze “patriotismul” şi “iubirea neţărmurită faţă de cel mai iubit fiu al poporului”.

Arestarea lui Ursu se produce abia la 21 septembrie 1985, după ce anchetatorii securişti, în frunte cu maiorul Marin Pârvulescu (achitat după 1989, în dosarul asasinării disidentului Gheorghe Ursu, de către o justiţie aflată la şliţul penalilor din PSD, urmaşul Partidului Comunist Român – n.m.), se lovesc de refuzul lui Ursu de a da declaraţii despre prietenii şi cunoştinţele sale (din rândul scriitorilor, mai ales). Sub pretextul unei infracţiuni de drept comun, “deţinere ilegală de valută” şi “operaţiuni cu mijloace de plată străine” (i se găsesc la o percheziţie domiciliară câteva sume infime: 5$ (dolari americani), 10 DM (mărci germane), 40 DK, 40 DDRM, 1 shekel, 3.000 lire italiene), este arestat şi închis la Direcţia Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei din Calea Rahovei (arestul Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii fiind lipit de cel al Miliţiei), unde este anchetat şi torturat atât de miliţieni (maior Florea Popescu, locotenent-colonel Mihail Creangă, locotenent-colonel Stănică Tudor), cât şi de securişti (maior Marin Pârvulescu, colonel Gheorghe Vasile), precum şi de informatori şi colaboratori ai acestora aleşi dintre deţinuţii de drept comun, răsplătiţi cu pachete, bani şi reducere de pedeapsă (Radu Gheorghe, Marian Clită).

Toţi aceşti torţionari, în complicitate cu restul personalului de pază al arestului şi cu personalul medical din Calea Rahovei şi, în parte, din Spitalul Penitenciar Jilava, sunt responsabilii morţii violente, la 17 noiembrie 1985, a lui Gheorghe Ursu, cauzată de peritonita generalizată, rezultată în urma spargerii intestinului subţire prin bătăile sălbatice şi repetate la care era supus atât în arest cât şi la anchete.

Este semnificativă şi muşamalizarea crimei, prin procedee la fel de tipice epocii ca şi cele privind arestarea şi anchetarea. Familia este minţită (minciuna – sufletul nepieritor al comunismului, n.m.), izolată, ameninţată, supravegheată şi, practic, obligată să emigreze (lagărul sovietic numit Republica Socialistă România nu era ţara tuturor românilor, ci era ţară unei clici, clica ceauşistă, oricine nu era de acord cu clica criminală bolşevică nu putea trăi în România comunistă – n.m.).

Ancheta internă din cadrul arestului Miliţiei (şi Securităţii) din Calea Rahovei şi cea a Procuraturii militare, ambele obligatorii în astfel de împrejurări, sunt înlocuite cu un simulacru de anchetă, condusă de procurorul civil din Procuratura Bucureşti – Vasile Manea Drăgulin (ajuns, deloc întâmplător, procuror general al României între 1992 şi 1996). Doi alţi procurori celebri au fost implicaţi în desfăşurarea acestui caz: Alexandru Ţuculeanu (azi (era ianuarie 2004 – n.m.) în Colegiul Superior al Magistraturii, după eroica sa prestanţă din cazul Armaghedon – Mugur Ciuvică) a fost cel care, la ordinul Securităţii, a prelungit nemotivat arestarea preventivă a lui Gheorghe Ursu, iar Ilie Picioruş (azi tot în Colegiul Superior al Magistraturii şi tot după eroice prestanţe în cazurile Armaghedon, Lele, Panait) s-a dovedit atât de obedient încât a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a lui Gheorghe Ursu în decembrie 1985, după ce acesta murise (dosar penal nr. 10639/1985, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti), frizând grotescul. Alt procuror, militar de această dată şi implicat în muşamalizarea anchetei de după 1990, timp de peste zece ani, inclusiv în prezent (era ianuarie 2004, în România fiind la guvernare PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), este generalul Samoilă Joarză, actualul şef al secţiei Parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cel care a dat NUP-uri (neînceperea urmăririi penale) pe bandă rulantă pentru toţi ofiţerii implicaţi în cazul Ursu.

Alături de magistraţii amintiţi trebuie spus că şi securiştii de ieri şi de azi (rebotezaţi ofiţeri de informaţii) au continuat să dezinformeze şi să manipuleze, încercând, şi parţial reuşind, blocarea dosarului. Printre ei se numără Vasile Hodiş, fostul locotenent-major implicat direct în cazul Ursu, care până în 1999 a fost colonel în SRI; colonelul Gheorghe Cotoman, adjunctul colonelului Gheorghe Vasile, şeful Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii în anii ’80, care i-a şi succedat acestuia la conducerea direcţiei (rebotezată Diviziunea Juridică) în anii ’90; generalul de brigadă în rezervă Eugen Grigorescu, adjunctul şefului Unităţii Speciale “S” a Securităţii în anii ’80 (devenită UM 05135 Bucureşti MApN – 1990 şi apoi UM 0289 Bucureşti SRI în anii ’90), cel care a preluat jurnalul lui Gheorghe Ursu de la Securitate abia în 1987 şi din nou la 6 iunie 1990 sub semnătură, iar apoi l-a distrus şi l-a făcut de negăsit, faptă pentru care este judecat în prezent; Dorin Mihăiasa, fost ofiţer inferior la Direcţia Cercetări Penale din Inspectoratul General al Poliţiei între 1991-1993, colonel din 1994, funcţionar superior MI în 1999, comisar-şef IGP şi şeful Direcţiei de Cazier Judiciar şi Evidenţă operativă în 2003; generalul Marius Brătianu, secretar general al SRI (Securitatea de azi (din vremea guvernărilor PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.)), care a aburit societatea civilă atât în regimul Constantinescu, cât şi în regimurile PSD.

Bineînţeles că nu trebuie uitaţi cei doi colonei de Miliţie, Mihail Creangă şi Stănică Tudor, condamnaţi definitiv de Curtea Supremă de Justiţie pentru uciderea lui Gheorghe Ursu la 10 ani de închisoare, la 10 octombrie 2003, după îndelungi tergiversări ale Justiţiei româneşti, cei care cu mare greutate s-au predat autorităţilor (ce s-au dovedit neputincioase în privinţa prinderii lor) după ce instanţa supremă a dat sentinţa definitivă, dar fără să omită să arunce o ultimă diversiune presei, murdărind memoria victimei lor – Gheorghe Ursu – cu acuza nedovedită de colaboraţionism cu Securitatea.

Cercetarea de faţă, realizată în baza studierii dosarelor judiciare despre Gheorghe Ursu, dovedeşte şi faptul că Securitatea, în întregime (inclusiv DIE) şi în mod permanent, a făcut poliţie politică, această instituţie fiind creată şi organizată exclusiv în acest scop: menţinerea la putere a nomenclaturii comuniste şi distrugerea oricăror potenţiali inamici ai statului comunist.
De asemenea, aceeaşi activitate de poliţie politică o aveau, prin fişa postului, toţi miliţienii, magistraţii şi activiştii de partid de orice rang. Cu atât mai mult demnitarii, ca miniştrii de Interne şi de Externe din acea vreme: Gheorghe Homoştean şi Ştefan Andrei, care au minţit chiar şi autorităţile americane (ce vă spuneam: minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.), desigur, sub pretextul interesului naţional şi al siguranţei naţionale, atât de des invocate de omologii lor de azi, asigurându-i că Gheorghe Ursu nu este un deţinut politic, ci un simplu infractor de drept comun. Ca să nu mai vorbim de şefii Securităţii (generalii Iulian Vlad, Emil Macri, Gheorghe Vasile şi Gianu Bucurescu), Miliţiei şi Procuraturii sau de membrii Biroului Politic şi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, partidul unic, care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul acesteia (după modelul sovietic din care s-a născut: PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.m.) comanda KGB).”
Autor: Gabriel Catalan

Detalii aici: https://gcatalan.blogspot.com/2007/01/gheorghe-ursu-radiografia-unui-caz.html

Andrei Ursu: Imediat după cutremur, tata, ca inginer constructor, a fost implicat în consolidarea blocurilor de pe Bulevardul Magheru, la Patria. Și foarte curând, după pornirea acelor consolidări, a participat la o ședință cu Nicolae Ceaușescu, pe 4 iulie 1977, la 4 luni după cutremur, în care Ceaușescu le-a ordonat tuturor factorilor de răspundere – edili, primarul, viceprimarul, miniștrii, șefii inspectoratului de construcții – să închidă șantierele de construcție cu amenințarea poliției și a procuraturii.

Cu ocazia asta, a fost prima dată când l-a văzut pe viu pe Ceaușescu. Și a văzut cât de nebun, de paranoic și de criminal e. Fiindcă să pună capăt consolidărilor respective însemna să-i condamne la moarte pe toți locatarii, zeci de mii de oameni, că erau mii de clădiri implicate, cu grade mai mari sau mai mici de pericol să se dărâme la un nou cutremur.

Europa Liberă: A existat vreun moment în care acesta s-a adresat direct dictatorului? V-a descris cumva schimbul de replici?

Andrei Ursu: Era o sală foarte mare, erau câteva sute de oameni. Era o atmosferă de gheață mormântală. Tata, la un moment dat ne-a spus asta, și-a făcut un mare proces de conștiință că nu s-a ridicat atunci singur deși, cumva, se pregătise fiindcă simțea că dacă li se impune așa ceva, ar trebui măcar el să se ridice. Și a recunoscut că s-a simțit îngrozitor de terorizat de atmosfera de gheață, de faptul că niciunul din anturajul lui Ceaușescu și specialiștii de rang înalt – era și viceprimarul Georgescu, care era inginer, – n-au zis nimic.

Tata s-a gândit că măcar el ar fi trebuit să spună ceva și s-a simțit foarte vinovat că nu s-a ridicat el să-i spună. Acum, șansele ca el să fi avut efect, nu se știe. Ar fi fost șanse mici (să-l asculte Ceaușescu, n.r.) sau poate că l-ar fi băgat la închisoare imediat. Fiindcă asta spunea Ceaușescu, care-i amenința cu poliția și procuratura dacă mai continuă consolidările.

Deci cumva, faptul că a avut ocazia să trimită o scrisoare la Europa Liberă și măcar așa a ajuns la public, în retrospectivă poate fi considerat un lucru mai bun decât dacă s-ar fi ridicat atunci în fața lui Ceaușescu. Fiindcă în fața lui n-ar fi avut un asemenea ecou. Dacă se ridica acolo, Ceaușescu îl aresta imediat.

Europa Liberă: Ce vă amintiți de tatăl dumneavoastră când Securitatea începuse să-l urmărească? Cum vi-l amintiți pe Gheorghe Ursu, tatăl, față de Gheorghe Ursu, disidentul, în acea perioadă?

Andrei Ursu: În 1977 toamna, el a scris scrisoarea și a fost la un târg la care era o cunoștință trimisă de la Paris, era la standul belgian și era în legătură cu un prieten de-al tatălui de la Paris, Camil Baciu. M-a rugat pe mine să-i duc scrisoarea ei. Eu eram tânăr, el era mai bătrân, ar fi bătut la ochi dacă se ducea. Așa s-a gândit, că eu trec neobservat.

M-am dus și i-am strecurat scrisoarea în mână. Aceasta a refuzat fiindcă i-a văzut numele lui Ceaușescu în textul respectiv. S-a speriat deși era româncă cu cetățenie belgiană. După aia, n-a mai găsit pe nimeni care să i-o ducă și a dus-o el însuși. Sau mai bine zis, a rescris-o când s-a dus în 1978, la Paris, și s-a întâlnit cu Virgil Ierunca. Ierunca îl știa de câțiva ani. Însă scrisoarea nu a semnat-o cu numele lui, deci n-a fost un act deschis. A semnat-o „un arhitect din București”.

Iar Ierunca i-a zis „Uite, ca să nu existe suspiciuni că tu mi-ai dat scrisoarea, nu o să o difuzez la Europa Liberă acum, când ești aici.” A amânat până pe 4 martie 1979, când a făcut obiectul a 2 emisiuni, una după alta, pe 4 și 5 martie 1979 la „Povestea vorbei”.

Europa Liberă: V-a spus vreodată când era urmărit? Și-a exprimat îngrijorarea?

Andrei Ursu: Da, era îngrijorat. Dar, sincer, era un tip foarte optimist. Nu era dispus să-și schimbe modul de viață. A continuat să asculte Europa Liberă acasă, a continuat să țină afișe pe perete la serviciu, niște manifeste anti-totalitare pe care șeful institutului tot îl punea să le dea jos. Deci a rămas un personaj incomod pentru Securitate și, în continuare, a mai scris încă o scrisoare la Europa Liberă – în 1981.

Europa Liberă: A existat vreun moment în care tatăl dumneavoastră a ezitat să trimită aceste scrisori? Sau era un disident convins?

Andrei Ursu: Era convins. Pentru el, Europa Liberă însemna foarte mult, era un fel de oxigen pentru poporul român care, altfel, era umilit și îngenuncheat de această situație. Pe el îl durea mocirla morală, nu atât mizeria materială.

Mizeria morală în care se zbătea un popor, care-l ura pe Ceaușescu, dar îl aplauda din cauza terorii în care era ținut, din cauza Securității, a informatorilor, că-i toarnă lumea. Laitmotivul din jurnalul său, pe care nu l-am recuperat și care e menționat în dosarul lui penal era „Trebuie să fac ceva. Nu pot lăsa să curgă această situație”.

Europa Liberă: Și-a făcut griji că va fi arestat? V-a spus asta?

Andrei Ursu: Da, săracul. Așa optimist cum era, a simțit cum se strângea lanțul. Prin toamna lui 1985 a simțit că ceva nu e în regulă fiindcă nu i-au dat jurnalul înapoi. S-a dus să-și ceară jurnalul înapoi. Că a zis că dacă s-a terminat ancheta politică să-i dea jurnalul. Securistul institutului i-a spus: „Lasă, bă, că de-abia acum începe greul”. Tata s-a speriat și s-a gândit că s-ar putea să-l aresteze.

În acea perioadă, mai avea niște fragmente – jurnalul din Grecia și niște fragmente de jurnal mai închegate, ca niște povestiri. Era un pamflet, „1 mai”, foarte tare. S-a publicat în 1990. Au fost niște fragmente publicate în anii ’90. Din acele fragmente, erau caiete de jurnal pe care mi le dăduse mie atunci și mi-a spus să le iau și să le ascund, dar să nu spun unde sunt.

Eu nu l-am intrebat ce vrea să zică, dar m-am prins. A fost un moment cumplit, m-am simțit îngrozitor, mi-am dat seama ce înseamnă chestia asta. Înțelegeți probabil, el se gândea că dacă-l arestează și torturează, macar atât, să nu știe unde sunt, astfel încât să le găsească (securiștii, n.r.) și să mă prindă și pe mine. Ăsta a fost un indiciu că se aștepta la ce a urmat, chiar așa optimist cum era el.

Un alt indiciu a fost în martie 1985, în timpul unui interogatoriu în care Securitatea i-au cerut numele unor prieteni. După faza asta cu Europa Liberă, când îi întâlnise pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca etc., prietenii cu care colaborase, îl cunoștea și pe Gelu Ionescu de la Europa Liberă, despre acesția spunea că i-a cunoscut, că le-a dat scrisoarea, că nu era nimic de ascuns.

El nu se considera vinovat, n-a incercat să ascundă că era autorul scrisorii. Dar când l-au întrebat (securiștii, n.r.) despre prieteni, s-a gândit că îi pune în pericol fiindcă el avea multe informații despre prietenii lui cu concepții dușmănoase. Avea un grup mare de prieteni intelectuali, în general scriitori sau regizori, cu care încerca un fel de celulă de rezistență intelectuală. N-a fost un complot propriu-zis, dar a incercat să facă ceva. Toată povestea asta a apărut în jurnalul lui.

Când (securiștii, n.r.) au început să-l întrebe „Cine ai vrut tu să citească asta”, a spus: „Refuz să scriu numele respectivului pentru că mi-e prieten”. Ei și-au dat seama că aveau nevoie de declarații scrise, semnate, ca să-i atragă pe aceia într-un proces.Torționarul i-a zis că-l aruncă pe fereastră. I-au spus „Vezi că ai familie, ai copil. Vezi că o să ai necazuri. Îți asumi această răspundere pentru ei?” Ăsta a fost un mare șoc pentru tata.

Din martie, au început să-l amenințe. Torționarul i-a zis că-l aruncă pe fereastră. În seara aia, la începutul lui martie i-au spus „Vezi că ai familie, ai copil. Vezi că o să ai necazuri. Îți asumi această răspundere pentru ei?”

Ăsta a fost un mare șoc pentru tata. A venit în seara respectivă acasă, nu-l mai văzusem niciodată atât de disperat. Era un om optimist, calm, măsurat, stăpân pe el. În seara aia n-a fost stăpân pe el, i-am simțit un nod în gât, lacrimi în ochi. Ne-a spus toată povestea asta și ne-a zis așa: „Nu vă supărați pe mine, dar nu pot face așa ceva (să-și toarne prietenii, n.r.). N-aș mai fi eu însumi.” Bineînțeles, i-am zis că suntem alături de el. Ne-a luat în brațe.”

Europa Liberă: A fost un moment în care simțeați că aveați să fiți arestat inclusiv dumneavoastră?

Andrei Ursu: Am murit de frică, absolut. Bine, cea mai mare groază nu a fost atunci când era el arestat. Atunci eram îngrijorat pentru el – mi-era frică și atunci. Dar cea mai mare groază a fost după ce am aflat că a fost ucis și l-am văzut torturat, bătut. Avea semne de violență pe față, vânătăi. Schingiuit pe spinare. Am rămas șocat pentru restul vieții.

– fragment din interviul dat de Andrei Ursu, fiul disidentului, publicat pe site-ul România Europa Liberă.

Mai depate citiți AICI: https://romania.europalibera.org/a/gheorghe-ursu-securitate-ucis-/31565985.html