Domn e tac-tu, io-s tovarăș!

Eram la țară, pe meleagurile unde s-a născut și a crescut mama, satul Iezeru, Jegălia. Anii 80, toamnă.
Făceau țuica, mirosea tot cerul a rachiu și-a pâine. Toți oamenii erau mai veseli și păreau mai tineri. Atunci am auzit povestea asta, pe care o aștern aici, ca s-o citiți și voi, prietenii mei.
Mi-a spus-o bunica mea, Ioana, născută-n 1927. Nu știu cum a venit vorba în seara ceea despre colectivizare. Cineva și-a amintit că în anii 50 nici țuică nu-i lăsau comuniștii să mai facă…
Și atunci, bunica, s-a pornit pe depănat. Rămăsese așa, cu privirile ațintite în focul care ardea în cuptorul din curte, de parcă de acolo își aduna vorbele…
Au trăit vremuri grele, de sărăcie și umilințe. Abia se născuse mama, în 1947, și erau cumplit de săraci. „Veneau de la primărie, comuniștii, să ne oblige să intrăm la colectivă. Ce ne mai mințeau! Arză-i-ar focu! Unii s-au dus, alții nu. Ne-au luat animalele din bătătură, capra, găinile… Dacă te împotriveai, te băteau, până te lăsau lat, plin de sânge, în țărână. Pe unii i-au omorât sau i-au băgat la pușcărie. Cine mai știa de ei? O dată luați, nu se mai întorceau. Dacă erai mai chibzuit, muncitor, și aveai ceva agoniseală erai trecut la chiaburi. Mă-ta era mică, o purtam în brațe, plângea de foame. Au venit și al noi. Bunică-tu, Lisandru, le-a zis: Domnilor, am luptat în război, pentru țară, am o fată mică, îi trebuie lapte. Nu-mi luați capra! Vă rog!

Un activist, urât la față, cu bube, și cu o privire de criminal, a ridicat mâna la el: Domn e tac-tu, io-s tovarăș! Noi vă vrem binele, iar voi, proștilor, nu vreți să ascultați! Las că vă facem noi să faceți ce trebuie!
Lisandru l-a privit în ochi și, cu gândul la noi, a tăcut. Ăia ne-au luat tot atunci. Parcă ne-au smuls sufletul din noi. Ne-a fost teamă. Te băgau la pușcărie pentru un sac de mălai, dacă îl ascundeai și nu-l dădeai lor. Erau oameni prin sat, care se dăduseră cu ei, pârau, ca să le fie lor bine…”

Cel mai mic dintre cei uciși de comuniști avea 14 ani


Dar unde a prins acest bine forțat? Toată țara a gemut și a protestat împotriva colectivizării. Mii se țărani au fost uciși sau trimiși la pușcărie pentru vini imaginare.
Unul din cele mai dramatice episoade ale revoltelor țăranilor români împotriva colectivizării a avut loc la 4 decembrie 1957, în satul Vadu Roșca, județul Vrancea.
Vreme de patru zile, aceștia s-au organizat pentru a împiedica intrarea echipelor de colectivizare în sat, reușind să îl transforme într-o adevărată fortăreață. „Ei s-au grupat în patrule, au stabilit ca bătutul clopotului să fie semnal pentru alarmarea oamenilor în caz de pericol şi au format baricade pentru a împiedica intrarea oricui ar fi încercat să îi forțeze să semneze cereri de intrare în colectiv. Reacţia autorităților nu s-a lăsat prea mult așteptată. La 4 decembrie, satul a fost înconjurat de zeci de mașini cu trupe de Securitate înarmate, care au deschis focul asupra mulțimii adunate la marginea satului. (sursa: memorial sighet, „Vadu Roșca, Vrancea, 1-4 decembrie 1957. Revolta împotriva colectivizării”)
„Represiunea, condusa direct de Nicolae Ceaușescu – pe atunci general cu două stele în armată, șeful Direcției Superioare Politice a Armatei, s-a soldat cu un scor notabil: nouă țărani au fost împușcați, patruzeci și opt au fost răniți, optsprezece au primit condamnări grele de închisoare. Cel mai mic dintre cei morți se numea Ion Arcan, avea doar 14 ani si a fost împușcat in clopotnița de la biserica, de unde încerca, trăgând clopotul, sa scoată oamenii la rebeliune, pe ulița satului. Printre cei împușcați se afla si o mama – Dana Radu (28 ani), care a lăsat în urmă trei copii.
Acțiunea în forță a lui Ceausescu la Vadu Roșca se pare ca a luat prin surprindere conducerea Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej preferând, conform stenogramelor, alte mijloace pentru liniștirea țăranilor.

Și atunci [Ceaușescu] a hotãrît sã tragă [în țărani].

Iată mai jos mărturia lui Gheorghe Apostol, secretar – general al PMR între anii 1954 – 1955.
„Evenimentul s-a petrecut în 1957 la Vadu Roșca, Vrancea. Dej era bolnav la Timișul de Jos. Și eu îi țineam locul. Și mi se aduce la cunoștință de către Ceaușescu cã în județul Vrancea sînt niște acțiuni potrivnice cooperativizării. Și cã el trebuie sã meargă acolo. “Du-te, dragă, du-te!” Și a plecat la Focșani. S-a înțeles cu Drăghici ca sã-i pună la dispoziție un detașament al Securității„.
„La Vadu Roșca toate încercările făcute de Comitetul județean sau regional, cum era atunci, nu i-a convins pe țărani sã intre în cooperativa [agricolă] de producție. A fost imobilizat primul secretar, i-au spart cauciucurile, sã n-aibă cu ce sã plece, sã rãmînã în comună la ei. Și-a plecat ăla pe jos. Și s-a dus Ceaușescu sã facã ordine. Țãranii erau foarte bine organizați. Când Ceaușescu a plecat din Focșani cu trupa de securitate dupã el, țăranii din Vadu Roșca au fost anunțați. Și s-au mobilizat cu ce-au gãsit : cu furci, cutopoare, cu unelte agricole. L-au așteptat. Era o singurã intrare în comuna asta, o comunã micã pemalul Siretului. Țăranii s-au așezat astfel: cei bãtrîni mai la spate, pe urmã erau de vîrstã mijlocie, apoi tineretul, copiii și femeile. Copiii împreunã cu femeile în primele rînduri. Ceaușescu s-a dat jos din mașină și a început sã intre în vorbă cu ei. Cã a auzit că se opun cooperativizării… cã altă cale nu există pentru țărănimea română, cã sunt multe avantaje pe care țăranii le pot obține dacă lucrează mecanic pământul cu sprijinul statului prin SMT-uri, ș.a.m.d. Și țăranii au spus: „Deocamdatã, noi mai așteptăm. Cînd o sã hotãrâm noi, vã anunțãm”. Ceaușescu nu s-a lãsat. A început sã se cam răstească la ei. Țăranii i-au spus: „Tovarãșe sau domnule, cum i-o fi spus, noi nu mai stăm de vorbă cu dumneata! Dumneata nu știi sã stai de vorbã cu oamenii.”
Ceaușescu a cerut ca toată lumea să se întoarcă la locuințele lor. „Nu, d-ta te duci acasă! Noi suntem acasă. Comuna e a noastră. D-ta ești străin de comună, d-ta pleci!”
Și s-au încins lucrurile. Atunci [Ceaușescu] a dat dispoziție plutonului de securitate să se așeze în linie de tragere. La prima salvã [trasă] în sus, țãranii trebuiau sã se retragă în comună, fiecare la casele lor. Țăranii nu s-au retras. A tras a doua salvã. Țăranii nu s-au retras. Nici la a treia salvã țăranii nu s-au retas. Și atunci [Ceaușescu] a hotãrît sã tragă [în țărani]. Și-a murit un număr de cetățeni în comuna asta. A venit Drãghici și m-a informat cã s-a întâmplat ceva la Vadu Roșca. Era sã fie omorît Ceaușescu.”
„Cum, mă?” „Uite-așa, uite-așa…” Și povestește ce spun eu.”
„Eu l-am anunțat imediat pe Dej. A venit Dej imediat la București. Și-a avut loc o ședință în cinci persoane: Dej, Pârvulescu, Drăghici, Ceaușescu și cu mine. Și Ceaușescu a arătat cã el era sã fie linșat. Că a fost în legitimă apărare, că a trebuit sã ia măsura asta [să tragă] ca sã scape cu viațã.”
„Dej era hotãrît sã-l scoată din funcție. Dar a intervenit Pârvulescu, zicînd cã dacã omul a fost în legitimã apãrare… Era mai bine sã-l lãsãm sã moarã?! Mai bine sã moară țăranii decât el! L-a susținut și Drãghici.”
Din documentele Procuraturii R.P.R. trimise Comitetului Central al PMR în anul 1960 rezultă că numai între anii 1950-1953 au fost condamnaţi 89.401 ţărani „pentru neîndeplinirea planului de cultură (adică nepredarea cotelor), dar şi alţi 80 007 pentru infracţiuni încadrate în articolul 183/1949: nedezmiriştiri, refuzul de a ieşi la lucru, furtul din avutul obştesc, speculă, practicarea ilegală a meseriilor şi comerţului sau… nestropitul pomilor şi viei, nevăruitul pomilor etc.

Arestările au continuat şi după 1952, mai ales în anii 1958-1962, când ofensiva pentru colectivizare s-a reluat, iar rezistenţa ţăranilor a fost pe măsură.
Din statistica efectuată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului pe 93.000 fişe matricole penale rezultă că din totalul sentinţelor emise de tribunalele militare un sfert (24,9%) erau aplicate ţăranilor. După „originea socială”, 44,9% dintre condamnaţi erau ţărani mijlocaşi, 31% ţărani săraci, 17% chiaburi.
Marea majoritate (70,2%) erau neîncadraţi politic (fără partid), argument zdrobitor în favoarea faptului că era vorba de procese împotriva dreptului de proprietate şi a libertăţii de iniţiativă, aflăm din expoziţia „Recviem pentru ţăranul român. Ţăranii şi comunismul”, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, 2009.
Lupta cu comuniştii i-a înfrânt definitiv. Le-a distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Şi-au luat lumea în cap venind la oraş şi lăsând pământul şi gospodăria pe capul femeilor şi copiilor, iar recoltarea în seama studenţilor şi soldaţilor.
Cei rămaşi la lucrul câmpului au început să „fure” din avutul obştesc ,care era, de fapt, propriul lor avut, luat cu forţa.

Blestemul roșcănenilor

„Un alt satean, Marin Craciun, avea sa povesteasca in „Cartea soaptelor” blestemul pe care i l-a aruncat fostului dictator, care, in 1989, avea sa se implineasca. „…omul cela mic, in scurta albastra, mi-a tras un bocanc in burta si m-a injurat. Da’ io n-am zis nimica si numai am gemut si l-am blestemat in gind. L-am blestemat greu, tare de tot, cu tot neamul lui si pentru toti mortii nostri. Si asa s-a si intimplat. Zic unii ca a fost de la revolutie, de la Iliescu, trebuia sa-l impuste ca sa-l faca sa taca, da’ nu-i adevarat. I s-a tras de-atuncea, de la iarna aia si de la blestemul nostru, al roscanenilor de la Vadu. … A murit tot asa cum l-a omorit el… pe Aurel al lui Dimofte. La fel si la fel. Tot asa a cazut in genunchi si atit au tras in el, ca a cazut pe spate, tot in genunchi si tot ca Aurica Dimofte. Numai ca Ceausescu a avut o moarte blestemata, cu miinile legate la spate, n-a putut nici macar sa-si duca miinile la piept, ca Aurica, sa incerce sa-si indese inapoi singele care-i curgea”, sopteste Marin Crăciun. Razvratitii de la Vadu Rosca, Suraia sau Rastoaca au ajuns prin inchisori, dar n-au murit in spatele gratiilor, iar dramele lor au ajuns sa scrie litere stacojii in istoria Vrancei. „La Vadu Rosca au fost in dimineata zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci si opt de raniti. Peste asta s-au numarat zece morti: opt barbati, o femeie, Dana lui Radu, si un clopot. Toti, cu mormint fara nume… Dana Radu, Aurel Dimofte, Ionut Cristea, Dumitru Marin, Ion Arcan, Dumitru Craciun, Toader Craciun, Stroie Craciun, Marin Mihai. Apoi, bunicul a amestecat numele acestea printre ale noastre, inghesuindu-le pe foile de hirtie, dar incapind totusi, caci mortii, mai ales cei fara cruce si fara pomenire, cu trupurile lor subtiate, ocupa mai putin loc pe lumea aceasta decit cei vii”, pomeneste Varujan Vosganian despre revolta de la Vadu Rosca in ceea ce ar putea ramine ca o istorie a acestor meleaguri. Azi, la Vadu Rosca, autoritatile nu comemoreaza evenimentul. Vremurile si uitarea au facut asta. Dar o coliva, la biserica, tot se va legana si se va spune Tatal nostru si Vesnica pomenire, iar clopotul bisericii de la Vadu va tremura lacrimile urmasilor.” (sursa Ziarul de Vrancea)

Gheorghe Apostol. Născut în anul 1913, la Tudor Vladimirescu, jud. Galaţi. Membru PCR din 1934; arestat în 1937 şi condamnat la 3 ani de închisoare. Deţinut apoi la Caracal, Miercurea Ciuc şi Târgu Jiu, a evadat în 1944, împreună cu Gheorghiu Dej. Colaborator apropiat al lui Dej, a contribuit la eliminarea grupului Pauker – Luca – Georgescu şi a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Membru al CC al PMR, membru al Biroului Politic şi chiar secretar – general al PMR (1954 – 1955). În 1965 a pierdut în faţa lui Nicolae Ceauşescu conducerea partidului şi a statului. A fost păstrat o perioadă în structurile de conducere ale partidului, după care a fost marginalizat, fiind trimis ambasador prin America de Sud. A fost iniţiatorul „scrisorii celor şase”, trimisă lui Ceauşescu în 1989.

„Cum au condamnat comuniștiiI la MUNCĂ SILNICĂ pentru ACTE DE TEROARE pe țăranii care s-au opus colectivizării

La 11 ianuarie 1958, avea loc în comuna Cudalbi din judeţul Galaţi una dintre cele mai ample mişcări ţărăneşti împotriva procesului de colectivizare.
Sediul Sfatului Popular şi al GAC-urilor „Drumul lui Lenin” şi „Tudor Vladimirescu” au fost devastate, iar cererile de adeziune la colectiv au fost rupte şi incendiate.
În urma intervenţiei autorităţilor comuniste, zeci de țărani au fost arestați.
27 de persoane au primit condamnări cuprinse între 6 ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică, fiind acuzate de delictul de „uneltire contra ordinii sociale” sau de „acte de teroare”.
Țăranii din Cudalbi, Galați, arestați în ianuarie-februarie 1958, în urmă revoltelor țărănești din ianuarie 1958 și condamnați la închisoare prin sentința nr. 18/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a:
Ilie Anghel, țăran, n. 1923, condamnat la 6 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Ion Huiu Ariton, țăran, n. 1915, condamnat la 7 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Costin Armăsaru, țăran, n. 1933, condamnat la 10 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Eleonora Avram, n. 1941, condamnată la 6 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Enache Avram, croitor, n. 1927, condamnat la 18 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Zoița Carp, n. 1894, țărancă, condamnată la 6 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Dumitrache Cioromela, țăran, n. 1932, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Nicolae Curteanu, țăran, n. 1937, condamnat la 10 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Gheorghe Dodu, țăran, n. 1930, condamnat la 10 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Petrică Enache, țăran, n. 1921, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”, mort la 16 martie 1960 în colonia de muncă Salcia.
Pojoga Enache, țăran, n. 1926, condamnat la 18 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Vasile Fuica, țăran, n. 1928, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Costică Guzga, n. 1940, condamnat la 8 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Năstase Istrate, țăran, n. 1912, condamnat la 8 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Dumitru Lungu Tecuceanu, țăran, n. 1929, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Tache Mistreanu, țăran, n. 1929, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Grigore Munteanu, țăran, n. 1932, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Ion Tacu Popa, țăran, n. 1919, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Petru Strat, țăran, n. 1904, condamnat la 15 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Vasile Tașcă, țăran, n. 1926, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Nicolae Voicu Dogaru, țăran, n. 1928, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Nicolae Voicu Culică, țăran, n. 1932, condamnat la 20 ani muncă silnică pentru ”acte de teroare”
Pavel Voicu, țăran, n. 1920, condamnat la 8 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”
Surse: Wikipedia, Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de prof. Ioan Scurtu, 1994. Cinetube TV. Amintiri din comunism. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Dana Fodor Mateescu- 24 ianuarie 2022