Tata era așa de fericit când și l-a cumpărat. Era un Samsung. Smart. A învățat singur să-l utilizeze, a citit în instrucțiuni, se chiora cu ochelarii, scrisul era prea mic, mă mai întreba pe mine: „Dani, cum salvez o poză? Dani, cum trimit un sms? Dani, vrei un filmuleț cu Andrei? S-a urcat pe șifonier. Am un videoclip… Dani, Andrei a făcut pipi într-o sticlă și-a aruncat-o de pe balcon…”
Îi arătam. Băga imediat la cap, era mândru că înțelege și că e la modă, și el, în pas cu timpurile.
Parcă-l văd venind la noi, pe bd. Iancu Nicolae, zâmbind cu gura până la urechi, ușor turlăcit de alcool, cu căștile albe în urechi și cu telefonașul pitit la piept.
Asculta Rock FM, bubuia în creierii lui toba lui Lars Ulrich de la Metallica, și tata era zen…
Telefonul acela îl ajuta să mă vadă, să ne audă pe noi, copiii și nepotul lui atunci când nu eram cu el. Atâta mai avea pe lumea asta.
Apoi, într-o toamnă ca oricare alta, s-a dus. Gata! Kanieț filma.
Costumul era prea larg pentru el, arăta ca un băiețel bătrân și uimit (Futu-i, chiar am murit!, parcă zicea.) în coșciugul ieftin. Pantofii prea mari (n-am găsit numărul lui).
Nu știu cum au trecut aproape șase ani. ȘASE! Am clipit de șase ori și duși au fost.

Aseară am căutat ceva și am dat peste telefonul lui într-un sertar. Ta-taaaa.
L-am luat de acolo și l-am pus la încărcat. Nu mă așteptam să mai funcționeze după atâția ani. Dar am încercat. Așa sunt eu, încerc mereu.
Dimineața? Minune! Cu ultimul strop de suflet electronic, telefonul a deschis ochii. Doamne! Mi s-au răcit palmele. M-am uitat prin el. Bietul tata! În agendă avea trei numere de telefon: al meu, al fratelui meu și… SOS-ul pentru situații de urgență. Atât!
La „numerele apelate” eram eu. Și de vreo trei ori, frate-miu.
Mesajele? Afară de reclamele la medicamente si la împrumuturi, mai erau câteva de la mine, multe din ele trimise în săptămâna în care el n-a mai putut să-mi răspundă la telefon. „Tata, unde ești? Tataaaaaa! Sunt la ușă, deschideeeee! Tataaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Deschide ușaaa!”
La poze era Andrei în zeci de poziții. Sărind în pat, râzând, urlând, cu capul în jos, cu capul în sus, cu capul într-o gaură, strâmbându-se, bând cola, mâncând pizza sau o prăjitură cu frișcă. Un copil vesel.
La mesajele tatei către mine am găsit vreo cinci greșite, eșuate și incomplete, mesaje care mi-au sfâșiat inima, de milă. Nu reușea să scrie, bietul de el. Știu că-i tremurau mâinile. Și nici nu mai vedea cu un ochi.
În ultimul erau doar câteva vorbe: „Bau! Spune-i lui Andrei să fie cuminte și că-l iubesc.” Și imediat, semnătura: „Fodor”.
Așa comunica el. Scurt. Și concis. Acolo scrisese tatăl meu! Tata! Cu degetul lui arătător și viu.
M-a umflat tristețea. Am plâns ca atunci când mi-am tăiat genunchiul într-un fund de sticlă și m-au cusut pe viu la spital.
Am vrut să fac o poză mesajului cu telefonul meu. Dar în clipa aceea, Samsungul a închis ochii și el. Definitiv…