Mă întreba cineva, – un domn, nu-l știți voi – cum de mi-a venit ideea să scriu cartea „Tembelă până la moarte”.
I-am povestit, dar, după cum mă privea (Uluit? Cu milă? Cu teamă?) mi-am dat seama că nu crede o iotă. „D-aia nu mai plouă!” mi-a zis, și am schimbat rapid subiectul discuției noastre.
Adevărul că uneori nici mie nu-mi vine să cred.
Vreți să vă povestesc? Bine! Cred că eram în anul 1997. Cam așa. Ploua cu spume, era frig, toamnă spre iarnă. Veneam de la radio, mă îndreptam spre casă, obosită și cu mațele chiorăind de foame. Autobuzul 336. Aglomerație, duhori, veselie.
Eu, la ușa din spate, mă chinuiam să mă țin de ceva. La bara de sus nu prea ajungeam, și știam că dacă mă întind, îmi ies toate țoalele din blugi și rămân cu buricul gol. (Geaca era scurtă). N-avem niciun chef, v-am zis că-mi era frig. Așa că mă bălăngăneam ba în omul din față, ba în cei din părți.
La un moment dat însă, m-au sucit, m-au învârtit și am ajuns cu spatele la ușă. Aveam părul lung, până la mijloc. Și desfăcut, firește. Se apropia o stație, între Politehnică și Lujerului (nu mai știu exact care; oricum, era înainte de unde trebuia să cobor eu). Când, simt că ceva (sau cineva) mă trage tare de păr. M-a secerat durerea până-n dinți. Am început să urlu: „Băăăăăăăăăăăăăă!” Cetățenii din jur, s-au speriat. „Ce să fie? Ce are femeia asta?”
Nu puteam să le răspund, pentru că nici eu nu știam ce am pățit. Abia când am întors, cu greu, capul spre stânga, am reușit să văd cu coada ochiului un individ înalt, genul bombardier, cam la 1.85, care era cu fața spre spatele meu. Voia să coboare. Numai că părul meu… se agățase în fermoarul gecii lui. Mult. De sus, până jos. Omul își deschisese haina când s-a suit, probabil i-o fi fost cald. Dar înainte de coborâre, și-a tras fermoarul. Dar cu… pletele mele cu tot.
Văleu! Cum făcea o mișcare, capul meu, se smucea spre el, pe spate. Eram lipiți. Și de aici… tot circul.
Eu urlam: „Aaaaaaaaaaaau! Oprește-teee! Staaai! Mă doareee!”
Ăia din mașină, neștiind ce se petrece, dar cu spirit foarte civic în hemoglobină au intervenit: „Nu mai da, domnule, de ce lovești fata? Chemați Poliția! Așa cevaaa! Huoo!”
Bombardierul, și el speriat, către mine: „Stai potolită, că te-am prins în fermoal, tu-i gura mă-sii dă treabă, tre să mă dau jos!”
Se chinuia să-mi scoată părul, dar nu putea. Se prinsese și în cureaua de la pantaloni. Faza cea mai nasoală, mai teribilă decât durerea mea, a fost că nu era singur, ci cu nevastă-sa. O aia, geloasă patologic, posesivă, stăpână, o gheonoaie țâțoasă și vopsită, pun pariu că-l căuta și-n cur ca să descopere dovezi de adulter.
„Iubi, cini ie asta? a mârâit lugubru, otrăvindu-mă cu o privire care ar fi sfărâmat și pietrele.
Nici ea nu înțelegea de ce eram „prinsă” de proprietatea ei și se pregătea să-mi aplice peste bot o poșetă barosană.
Copii! Să mor acolo, de nervi! Nu puteam face absolut nimic, decât să mă lipesc și mai mult de iubi.
„Da, dă-te, fă doamnă, la o parte! Noi tre să ajungem la notariat, întârziem dân cauza ta!” a zbierat importantă nevasta lui „iubi”.
„Păi eu cobor la Lujerului!”, i-am răspuns timid.
Chiar atunci, autobuzul s-a oprit și lumea a început să se agite. Am fost nevoită să mă dau jos, în brațele lui iubi, care încerca, ușor galant, să-mi provoace mai puțină durere. Inimă bună de bombardier, ce vreți?! Pentru asta l-am iertat.
În stație, paranghelie. Râdeau toți de noi. Mai puțin gheonoaia, care a scos din papornița de firmă o unghieră cu care, probabil, își tăia copitele în caz de accident, că după aspect nu era tipul de muiere care își face singură manichiura, ci la salon, „la doamna Lili, sau doamna Nuți, din tura de după-masă”.
Cu unghiera aia mi-a tăiat din păr! Hârști, hârști, mai și smulgea, mai și rupea. Cu ură și satisfacție. Rânjea!
Eu? Ce puteam să mai zic? Să merg cu ei așa, până la notariat? Prin ploaie? Ar fi fost chiar mișto! Absurd și mișto. Dar am acceptat unghiera. Ce mare lucru?!
Iubi suspina trist în creștetul meu și fuma, țâțoasa sufla greu, tot tăia și boscorodea, afară se însera frumos, iar ploaia mă făcea să mă simt din ce în ce mai poetic. Un tablou straniu și aproape erotic.

Dana Fodor Mateescu – 26 noiembrie 2021-