Ningea, ningea, ningea. Oblic, perpendicular, în stoluri. Cădeau din văzduh lebede de gheață, cu ochii verzi, și credeam că voi muri de bucurie. Mergeam la bunica Ioana, la țară, acolo unde câmpul se iubește cu brațul Borcea, unde poveștile și nesomnul mă îngrozeau și mă făceau să țip de uimire. Acolo!

Eu o strigam pe bunica „Icoana” sau „Mamța”, combinam vorbele cum îmi trecea prin minte și mă jucam cu ele, așa cum făceam cu orice-mi pica-n mâini.
Bătea un vânt care-mi scuipa sticlă pisată-n ochi și-n gură. „Pune fularul mai bine”, o auzeam ca prin vată pe mama, dar nu ascultam, din principiu. Aveam treabă: prindeam fulgii pe limbă și râdeam în hohote. Mama se supăra. Mă astupa de tot, până la ochi cu fularul, dar, ticăloasă cum eram, scoteam limba printr-o găurică, pe care o lărgeam cât puteam și cu vârful căutam din nou libertatea.
Aveam cinci ani și o căciuliță roșie ca apusul de Bărăgan, căciuliță croșetată de mama, cu blăniță albă pe margini. „Mânițele”, așa cum le zicea bunica Ioana, îmi înghețaseră tun în mănușile tot roșii, cu ciucurei.
Un cocoș își striga găinile, o vacă mugea, niște copii râdeau și pocneau din bice. Ardeau focuri, ici și colo prin ogrăzile oamenilor. Parcă întregul sat mârâia ca un jder ud, la pândă.
Țipa gheața sub cizmulițele mele, roșii evident, cumpărate de mama de la magazinul de pe Titulescu. Dinspre curți veneau miresme de lemn ars, de pește și pâine caldă.
Casa bunicii, mică, îmbrăcată cu o rochie de nea, avea ochii adormiți și fuma. Ne aștepta.
Intram rebegiți și veseli. Tropăiam ca să scăpăm de zăpadă.
Bunica mă pupa, eu o adulmecam cu dor și-o zgândăream cu vorbe: „Îmi arăți sabia bunicului? Mă lași să te pieptăn? Îmi spui o poveste urâtă?”
Eram înnebunită după poveștile reale care se sfârșeau ori cu moartea prin spânzurare, decapitare sau cu aruncarea-n Dunăre.
Mama o certa: „Nu-i mai zice, bre, așa ceva, că e mică, nu-nțelege, se sperie!”
Icoana se apăra ridicând palmele muncite spre tavan: „Da nu scap dă ia, făi, mămicule! Nu mă lasă, până nu-i spui tot ce știu. Și dacă nu știu, tre să-i inventez, dă parcă aș fi defuzoru ăla dă colo…” Și arăta spre aparatul de radio din anii 50, care era agățat de perete.
„Mai bine, haideți să mâncați!”, zicea, și trântea pe masă mămăliga fierbinte. Mie-mi punea lapte de capră într-un castronel și, după ce mă jucam în el până mă plictiseam, spre disperarea mamei, începeam să înghit și eu, încet, încet…
După asta, ai mei se culcau osteniți în odaia bună. Scăpam de ei.
Dar pe bunica n-o lăsam să pună capul pe pernă, și începeam: „Îmi arăți sabia?”
Sabia fusese a bunicului Alexandru, tatăl mamei. O găsise în război și, după ce s-a întors, a pitit-o-n podul casei. Tiii! Ce n-aș fi dat să o văd și eu! Dar niciodată nu mi-a arătat-o bunica. Am văzut-o doar în vise și-n închipuirea mea.
Noaptea aducea după ea viscolul. Ușa de la intrare se zbuciuma cumplit, de parcă cineva aflat dincolo, trăgea șuturi în ea cu forță. Intra frigul, dar focul ardea-n sobă, era bine, mirosea sfânt a busuioc și a cimbru uscat.
Bunica punea niște cârpe pe la prag și mă simțeam ocrotită.
„Mamțooo, îmi zici o poveste urâtă?”
Văzând că nu poate scăpa de mine, bunica Ioana mă urca în pat și se pornea să-mi depene o poveste „urâtă” despre nemți și ruși, despre viață și moarte, despre bunicul Lisandru.
„…și un neamț l-a prins într-o zi pă Lisandru al meu și zice: Halt! I-a pus arma-n pept. Lisandru, curajos: mă, neamțule, mă, lasă-mă-n pace, că nu-ți fac nimic. Vreau să mă duc acasă. Și s-a uitat așa, blând. Neamțu n-a înțeles vorbili, da i-a fost milă dă Lisandru, că iera tânăr, frumos, cu ochii verzi și pelița albă. I-a dat drumu. Da a vinit un rus mare, dă după un copac, și, harști, i-a retezat neamțului capu cu o sabie. Bietu Friț! Vai, vai! I-a zburat scăfârlia în suuuus, da corpu lui încă să mișca, așa cum sare găina când o tai. Când capu a căzut pă jos, amărâtu zâmbea încă și clipea. Habar n-avea că e tăiat.”
O priveam îngrozită, cu ochii cât strachina, simțeam în gâtișor durerea neamțului, în buze o simțeam, ridicam picioarele la gură și așteptam finalul dârdâind de spaimă și fascinație.

„Și cum era sabia?!
Icoana trăgea aer în „pept” și răspundea susurat, tainic, prelungind cuvintele:
„Luuungă șiiiiii încovoiaaaatăăăă. Pă mâneeer scria ceva în ruseșteeee. ”
Apoi încheia dramatic, cu o voce când ascendentă când șoptită:
„… taman atunci a isplodat un obuz lângă rusnac. Buuum! Terci l-a făcut. Lisandru s-a aruncat la pământ și a scăpat. După ce s-a oprit bombardamentu, s-a dus la rus. Dân el mai rămăseseră cizmili, cu tot cu picere în iele, da dă la genunchi în jos. Mațili iera pân boscheți, dinții, limba, căciula, pelea, aruncate piste tot. S-a speriat Lisandru, da a văzut sabia. Și i-a luat-o. Iera hierbinte, dă la foc. I-a părut rău dă neamț. Nu avia mai mult dă 20 dă ani… Dumnezeu să te erte, mă, neamțule!, a zis, și-a plecat.”

S-a ridicat bunica de pe pat, și-a făcut o cruce mare, apoi m-a închinat și pe mine: „Acu dormi, că mi-e somn!”
Afară iarna urla dezlănțuită, lovind cu pumnii în copaci, în porți și-n ziduri, iar eu adormeam cuminte, cu gândul la capul neamțului care-mi zâmbea numai mie, și la sabia pe care n-am văzut-o niciodată.

Dana Fodor Mateescu, 23 noiembrie 2021.