Plouă cu soare peste obrajii mei, e încă toamnă aurie, dar știu că nu mai e mult până vine ea. Cea care îngheață și liniștește totul, care îmbrățișează lumea cu albul ei dureros și sublim.

O simt aproape, respiră-n urma mea și-mi strânge gândurile-n pumni de gheață care frige. Va ninge cu lumi peste lumi, va ninge cu lumini și ziduri, va ninge, va ninge.

Dar nu acum.

Voi prinde fulgii de nea cu gura, așa cum făceam în copilărie, nu mă va interesa ce zice X sau dacă se holbează Y, îmi voi trăi clipele așa cum mi le-am trăit mereu: cu bucurie și dragoste de viață. Am ochii căprui şi inima arcuită ca o pisică. Voi fugi din nou!

Iarna mea neștiută cântă la un flaut de gheață verde și e desculță pe câmp.

Auzi cum apune soarele ca un iepure sângerând? Fă-mi loc să mor lângă tine!

Dana Fodor Mateescu – 21 noiembrie 2021