Dragul meu, frumosul meu, coloratul meu. Uzina mea superbă.
Te port în mine de când mă știu, de dinainte să deschid ochii în lumea asta poluată și rea uneori.

Venele mele trec prin tine, venele tale mă strâng în brațe.
Iubitule, mi-ai filtrat sângele, mi-ai sintetizat colesterolul, albuminele, globulinele, și antitrombina. Ai participat în metabolismul glucidelor și proteinelor mele. Ah, și ce bine mi-ai descompus tu hemoglobina! Așa ceva mai rar.


Dar te-am chinuit. Te-am ostenit. Te-am amărât la propriu. Te-am făcut să plângi în hohote. Mi-ai șters lacrimile, ca un adevărat bărbat. Te-am ignorat, ca o ticăloasă. Am urlat la tine. Apoi mă dureai. Ah, ce mă mai dureai!

Totuși, ai rămas lângă mine mereu.
De fiecare dată când simțeam că mor, îți promiteam că n-am să-ți mai fac niciun rău, că te voi asculta, că mă voi odihni, că n-am să mai torn în mine Coca-Cola, ca o disperată, că n-am să mai fumez, că n-am mă mai supăr din orice, că voi pleca în lume cu tine, doar noi doi, să repirăm amândoi curat, să alergăm, să mâncăm storceag și să fim fericiți.

Iartă-mă, dragul meu ficat! Știi că te iubesc. Ești eroul meu!

Dana Fodor Mateescu – 15 noiembrie 2021-

P.S. Mi se atrage atenția că ficatul nu doare! Chiar atât de ignorantă nu sunt, dragii mei! Nu doare, așa cum nu mă doare când unul dintre voi vă rupeți un picior. 😉 Dar când el suferă, eu simt. Și viceversa.

Publicitate