Era ora la care marea se liniștise după un zbucium cumplit. Urlase ca o nebună, din străfundurile sufletului ei de mare, urlase cu toți peștii și scoicile din ea. Urlase cu pietre și cu nisip. Furie, durere sau capriciu? Nu știa nimeni. Și nici n-o întreba, că nu răspundea niciodată.
Vântul încă bătea aducând pe țărm arome de gogoși și cafea proaspăt măcinată. Femeia aurie se bucura ca un copil când bărbatul venea.

Îl privea ca pe un pom de Crăciun plin cu daruri și bomboane cu ciocolată. „Ai veniiit!”
El avea ochii exact ca depărtările: și verzi, și albaștri, și pământii. Din ei creșteau vapoare și pescăruși luminați doar de chipul ei.
„Ești în metabolismul meu”, i-a zis, și a strâns-o tare în brațe.

Se înserase.
Pe mal, niște pescari aruncau plase ca să prindă pește și stele din cer. Epava îi privea indiferentă.
Apoi bărbatul a plecat.
Femeia a rămas singură ținând tot cerul lui în brațe. Până la capăt.

Dana Fodor Mateescu – 13 noiembrie 2021