Motto: „În om este atâta realitate câte este în el energie de muncă.”- C. Rădulescu-Motru, Personalismul energetic, 1928

„Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu sine însuși a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci DACĂ sună; a sunat, ai fost PREZENT și ești român, atunci ești om de caracter.
Nu este țară cu oameni mai curajoși ca țara noastră românească! Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război, în ceată, la revoltă, în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureșurile de la asaltul Griviței au rămas legendare, și tot așa, tind să devină legendare atacurile îndrăznețe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Așa a tăcut și tace în fața celui care este îmbrăcat ALTFEL decât el. „Capul plecat sabia nu-l taie.” De aceea, la oricine arată sabia, el se pleacă. Când însă simte cotul tovarășului, adică atunci când este în ceată, de îndată el se ridică: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.
Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele românești n-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea, în timp de pace, armata românească prezintă un număr, relativ mare, de dezertori.


Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dar exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos, în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…
Dar și religios este românul. De ochii satului însă, și, cam tot din această cauză este și naționalist. (…) Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rare exepții la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde pornește și sentimentul personalității…
Tot așa se petrece și cu naționalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă! Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează și naționalismul. Dă-i unui român în mână toiagul apostolatului ca să predice naționalismul… pentru ALȚII, și el este imediat gata de drum. Va predica peste tot sfânta cauză a naționalismului; va conjura pe toți semenii săi să se trezească din amorțire și să-ți cultive inima și mintea cu sentimente și idei naționale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte! Pune pe același român să facă o muncă cu temei, și atunci lucrurile se schimbă! (…)


Se apucă românul cu greu de ceva, dar de lăsat se lasă ușor, zice proverbul. Mai exact ar fi să se zică: sub influența mulțimii românul se apucă de ORICE, dar când este să execute prin faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor.

Nu este inițiativă pe care să n-o ia românul în grup! Să facem o școală? Să facem și două! (…) Să contribuim pentru a asigura mersul acestei societăți sau a unei instituții? De ce nu? Să contribuim! Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut.

Când se adună din nou grupul, atunci încep discuțiile și noile hotărâri: Este rușine, domnilor, trebuie să începem odată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru!
A doua zi? Aceeași indiferență. În grup, fiecare se judecă sever. În parte, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă alții, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea? Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.


Solidaritatea este ținta spre care se îndreaptă cultura, este opera sacrificiului conștient, ultima verigă în înălțarea morală a voinței. La ce tinde idealul solidarității sociale? La armonizarea sufletelor individuale într-un suflet al societății întregi; la ridicarea intereselor de grup deasupra intereselor personale.
Pentru a corespunde idealului de solidaritate i-ar mai trebui românului conștiința sacrificiului persoanei sale, apoi voința de aface un asemenea sacrificiu. Dar el nu are nici una, nici alta. Românul are un suflet gregar, și atâta tot. Prin suflet gregar sociologia înțelege altceva decât un suflet solidar. (…)
Gregarismul se produce prin imitație, pe când solidaritatea prin încordarea și stăpânirea de sine. Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândită pasiv, aproape mecanic; – solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuși, prin recunoașterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Este o mare deosebire între gregarism și solidaritate. Gregarimsul nu este o stare plină de păcate de care un popor trebuie să se rușineze. Gregarismul este o stare obișnuită la toate popoarele tinere, care nu au avut timp să se cultive. De tinerețe nu ar rebui să să rușineze nimeni. Rușinos ar fi când poporul nostru ar mai păstra starea de gregarism și după ce ar înceta să fie un popor tânăr.”
(Fragmente din „Sufletul neamului nostru, Calități bune și defecte”, Editura Lumen, conferință ținută la Ateneul Român pe 21 februarie 1910)
Autor: prof. Constantin Rădulescu-Motru
Reprezentant de seamă al școlii filosofice românești, gânditor cu formație enciclopedică, savant, dar și un remarcabil dascăl și promotor al noului în educație și învățământ, Constantin Rădulescu- Motru (2 februarie 1868 – 6 martie 1957) rămâne una dintre personalitățile de prin rang din istoria României moderne.

(fragment din cartea Psihologia poporului român- editura Paideia, Colecția de studii și eseuri- 1998


„Profesor universitar şi savant de formaţie enciclopedică, el s-a străduit să fundamenteze o nouă filosofie, personalismul energetic, care să exprime fondul spiritual al poporului român şi să depăşească, totodată, limitele sistemelor filosofice anterioare prin asimilarea unor soluţii sugerate de ştiinţe particulare precum psihologia, sociologia, biologia, etnologia, politologia, pedagogia. În acest scop, el a scris eseuri în care problematicile filosofice şi ştiinţifice se intersectează şi se contopesc în sinteze uimitoare prin originalitate, din care menţionăm nu numai „Personalismul energetic”, publicat în anul 1927, ci şi „Puterea sufletească”, „Românismul.Catehismul unei noi spiritualităţi”, „Psihologia poporului român”, „Timp şi destin”, „Etnicul românesc”. În paralel cu promovarea unui proiect de reformare a societăţii româneşti care să pornească de la specificul ei spiritual, C.Rădulescu – Motru a fost un critic acerb al politicianismului şi un discipol al lui Titu Maiorescu în denunţarea formelor fără fond din istoria modernă a României. Înzestrat cu o mare putere de muncă şi întotdeauna preocupat de impactul practic al ideilor filosofice, C. Rădulescu – Motru a fost, în acelaşi timp, un neobosit dascăl de filosofie şi psihologie la Universitatea din Bucureşti, un fondator şi director al unor prestigioase periodice de filosofie, psihologie şi pedagogie şi un orator cu frecvente participări la cele mai diferite cicluri de conferinţe publice organizate în perioada interbelică. Pentru a întregi evocarea responsabilităţilor academice pe care şi le-a asumat vom aminti că a fost , în 191o, fondatorul Societăţii de Studii Filosofice, preşedintele Secţiunii literare a Academiei Române(1931-1934), de două ori vicepreşedinte al Academiei Române (1935-1938; 1941-1944) şi preşedinte al Academiei Române (1938-1941).
Patriotismul său lucid şi ştiinţific motivat, spiritul independent şi justiţiar, oroarea faţă de compromisurile politice i-au atras sancţiuni atât din partea Mişcării Legionare cât şi a regimului comunist. În anul 1940 a trebuit să renunţe, sub presiunea legionarilor, la catedra de la Universitate, iar în anul 1948, cu ocazia creării Academiei RPR, a fost îndepărtat din rândul academicienilor.” (autor: Șubă Șerban)
Comuniștii i-au luat aproape tot (era considerat moșier, dușman al poporului) și l-au împins către marginea societății. „Ani de zile, C. Rădulescu Motru a suferit de foame. Abia după 1955, după ce se zvonise că el căzuse pe stradă leșinat, abia atunci s-au sesizat forurile Academiei și l-au încadrat la Insitutul de Psihologie ca cercetător științific, adică în ce mai mic post, ca să-i poată da un salariu și să-l pună la adăpost de mizerie.”- (N. Bagdasar) Foto: Preluare Internet.