Mereu aud că oamenii se plâng de calitatea transportului în comun din București. Ba că autobuzele sunt nasoale, prea puține, prea scurte, prea grase sau prea verzi, ba că vin greu la orele de vârf.
Deunăzi, când m-am dus cu o treabă până-n Romană, o mamaie cu aere de cucoană era nemulțumită că nu a dat șoferul drumul la cădură în 301. „Ai dracu! După ce că vine așa de rar, ne mai ține și în frig! S-a înrăit lumea, nu mai e ca altădată…” bodogănea ea prin masca pusă incorect peste bot.

M-am abținut să-i zic câteva, nu ai niciun rezultat cu persoanele de genul ăsta, dar m-a înfuriat suficient, ca să nu-mi amintesc cum călătoream pe vremea lui Ceaușescu. În frig iernile, și în călduri sufocante verile. M-am uitat mai bine la femeie. Era trecută bine de 65 de ani, deci a gustat comunismul din plin. Cum de a uitat?
Ca să mă calmez, am închis ochii. Cum era în 1986? Așteptam și câte o oră în stație să vină 178. Eram la liceu, în Romană. Trebuia să merg până la Piața Unirii ca să iau metroul până în Militari, pentru că încă nu erau construite stațiile din centru. Așa că preferam să merg la Luterană, de unde-l luam pe 178 (Dănuța, îți amintești cum era? Diana Pitulescu? Șerban?).
Când venea 178, se îngrămădeau românii, puhoi. „Oăleeeeu! Aa! Uuuu! Hăăăă! Aaau! Băă, cretinilor! Nu-mpinge, tovarășe! Cine-i cretin, bă? Dacă-ți dau un pumn, rămâi fără dinți! Ie loc dăstul în față! Avansați înainte! Hai sictir, boule! Făi, femeie, m-ai călcat! Huoooo, gloabelor! Nu mă-nghesui, că-s operată dă prapur! Copiluuu, nu-mpingeți, că omorâți copiluuu!” etc…
Dacă reușeam să mă urc în prima, eram cineva. Dacă nu, mai venea alta. Peste 30 de minute sau mai mult. Până atunci, stăteam în ploaie, soare, frig.
Uneori, autobuzul, troleibuzul sau tramvaiul circulau cu ușile deschise și oamenii ciorchine, atârnați de bare. Vară, zloată, iarnă, viscol. Anotimpurile aduceau cu ele mirosuri diferite, combinate. Iarna și toamna, vehiculele ITB puțeau a bășini de oameni nervoși, răciți, mâhniți, mulți înainte de salariu, puțea a naftalină, a pește stricat, a tutun, și-a parfumuri de roze, bulgărești. Din când în când, mai duhnea cineva a țuică, a antibiotic sau a dentist. Dar mai rar, că la stomatolog nu prea mergeau.
Ușile nu se închideau ca lumea și prin găuri intrau fulgii de zăpadă, ploaia, stropii de noroi. Podelele erau jupuite, pline de hârtii, coji de semințe, tichete ITB folosite.
Îmi amintesc că îmi plăcea să stau la burduf sau în spate, cu fața spre stradă. Străzile și bulevardele aveau gropi, de parcă trecuseră tancurile pe-acolo. În timpul mersului, așa de tare se hurduca autobuzul, te zguduia, de-ți venea conținutul stomacului în gură. Dacă mâncasei! Și tronca-tronca, buf-zdup-pârț, mergeai și mergeai, până te găsea boala…
Nu știu câte persoane intrau într-un autobuz cu burduf, habar n-am, dar cred că multe. Împingeau cu o forță colosală, trebuia să mă opun puternic, ca să nu fiu strivită. Unele autovehicule aveau burduful distrus. Se vedea prin el afară, în stradă. Țin minte că, într-un an, s-a rupt un burduf din ăsta și au murit oameni. Presa comunistă a tăcut mâlc.
Vara, pe caniculă, era demență. Geamurile deschise și ușile. Praf, pământ, albine, viespi, țânțari, muște, de toate pentru toate gusturile. Curgeau apele șiroaie pe cetățenii Capitalei noastre înfloritoare și revoluționare. Duhorile te învăluiau perverse și te scobau în nas, până în suflet, cu tot curentul care se făcea în autobuz sau tramvai.
Mai târziu, în 1988, când m-am angajat, mergeam cu tata la serviciu. Lucram împreună. Doamne Dumnezeule și sfinte Petre, cum arătau tramvaiele cehoslovace (8 sau 25) la ora 6.30 dimineața! Parcă le văd și în clipa asta când scriu, cum veneau, hâțânând-se pe șine, durdulii, roșii, cu mutre de mamai, pline ochi cu muncitori, ingineri, subingineri, dactilografe, studenți în practică și operatoare de la fabrica de sticlă. Abia reușeam să ne agățăm și noi de o bară de la ultima ușă. Atârnam cu un picior în afară, iuhuuu, mă distram, ce să fac la 18 ani? Îmi plăcea, mă credeam supergirl. Tata mă ținea protector cu mâna peste spate: „Potolește-te, vrei să zbori sub roți?”
Condițiile în care circulam cu mijloacele de transport în comun în anii 80 erau, cu siguranță, oribile. Câte accidente au avut loc, din cauză că șoferul mergea cu ușile deschise și oamenii cădeau pur și simplu pe șosea? Multe! Cine să le numere? Cine să le recunoască? Câți oameni și-au găsit sfârșitul sub roțile autoturismelor care veneau din spate? Cine era de vină? Muncitorul, dacă întârzia la slujbă, primea mai puțini bani la salariu. Așa că, prefera să stea atârnat de uși și să-și sacrifice viața. (Lasă, bre, că mă țin bine!). Dar una e să vrei și alta e să poți. Când trecea măgăoaia peste vreo groapă, îți săreau picioarele-n sus, văleu! Trebuia să ai noroc, ca să nu ajungi pe șosea. Lat!
Pe de altă parte, șoferul autobuzului ce era să facă? Să coboare de la volan și să-mpingă călătorii cu parul? Să nu plece din stație până nu se puteau închide ușile normal?


L-ar fi linșat mulțimea. Totuși, după atâte accidente, conducerea ITB a interzis cu desăvârșire plecarea tuturor autovehiculelor, din stație, cu ușile deschise.
„Pe vremea lui Ceaușescu era bine! Ne dădea case și servici. Ne-a plătit datoriile internaționale!” -este veșnica placă infectă pe care-o aud, la unii, și azi.
Pentru mine, și pentru unii prieteni de-ai mei, acele vremuri au fost înfricoșătoare, urâte, împuțite și lipsite de sens. Singurele lucruri minunate de atunci au fost copilăria, adolescența, tinerețea, studenția noastră. Și amintirea părinților.
Dana Fodor Mateescu- 15 octombrie 2021-
„Situația din anii 80 a transportului în comun din București nu prea diferă prea mult de cea a deceniilor precedente. Atâta doar că tramvaiele, autobuzele și troleibuzele sunt mai vechi, mai murdare și mai descompletate. Poate că aglomerația era mai mare, populația bucureșteană înmulțindu-se neîncetat.

Faraonicele construcții gen Casa Poporului atrăgeau mulți șantieriști în Capitală. În lunile de iarnă, când circulația autoturismelor era interzisă, proprietarii lor erau nevoiți să se înghesuie în rablele ITB-ului. De îmbulzeală profită și hoții de buzunare, dar și blatiștii, după ce se desființaseră posturile de taxatoare, cu celebra lor invitație Avansați înainte!
Într-un spațiu în care nu puteai arunca un ac, cu greu se putea gândi cineva că ar mai putea încăpea și niște controlori de bilete.
Distrugerea și scoaterea din uz a vehiculelor făcea ca trecerea prin stații a celor, încă, în stare de funcționare să fie rară și așteptarea călătorilor să devină de nesuportat.
Traseele liniilor se modificau des, în funcție de ideile de moment ale lui Ceaușescu (în anii 70, acesta ordonase mutarea liniei tramvaiului 5, ca să-l îndepărteze de casa lui. Îl deranja zgomotul!).
Așteptările în stații mai erau cauzate de faptul că, intersectând drumurile aceluiași personaj (Ceaușescu- n.r), vehiculele ITB (cu tot cu călători) erau oprite până trecea convoiul oficial.
În peisajul bucureștean a apărut o monstruozitate: autobuzul alimentat cu gaz lichefiat. Pentru a economisi motorina, deasupra, (pe spinarea autobuzelor) erau montate două butelii lungi, cumplit de inestetice și, probabil, destul de ineficace. Fiindcă erau adevărate bombe umblătoare, miște hâtri le-au poreclit Elena Gay– calambur ce combină numele avionului care a lansat prima bombă atomică, la Hiroșima și pretențiile de chimistă ale Elenei Ceaușescu.” (sursa: Anii 80 și bucureștenii- editura Paideia, Colecția Științe Sociale)
Foto Preluare Digi 24