Când aveam carne la masă, pe vremea lui Ceaușescu, în anii 80, era sărbătoare. Lumina pica altfel pe chipurile noastre, casa se bucura și ea, cu pereții, ușile și ferestrele, dansau și chiuiau ca la nuntă. Carne, băăăă!
Noi, copiii, deveneam dintr-o dată mai cuminți, mai veseli, mai înalți, mama se îmbujora și părea de 25 de ani, iar tata punea un disc cu Dida Drăgan și se pornea pe spus bancuri cu Ițic și Ștrul. Eram o familie fericită.
Friptură? Duminică? Extraordinar! De obicei, mâncam supă de legume și macaroane cu sos de roșii și usturoi.
Nu era carnea proaspătă și nici moale, era cam mov, bătea-n gri, fierbea mama la ea, până ni se lipea burta de spinare și ne curgeau balele-Dunăre la guri.
Dar, în cele din urmă, reușea să încropească o friptură la cuptor, o ciorbă (din os) și mai topea și grăsime, pentru „altădată”.
Aromele? Minunate. Parcă eram la cantină. Punea mama și cimbru și foi de dafin și usturoi, îmi ploua-n gură când îmi amintesc. Vara, deschidea larg ușa de la apartament, să se facă curent și uneori ne trezeam cu câte o vecină: Unde-ați găsit carne?
Era un noroc chior să stai la o coadă de zeci de persoane, ore și ore (uneori și 10 ore!) și să vii acasă cu o bucată amărâtă de carne de porc, de vacă sau cu un pui rahitic.

Cam așa erau vremurile din anii 80, vremuri triste, de umilință și întuneric moral și fizic. Din păcate, sunt din ce în ce mai mulți indivizi care uită lucrurile acestea sau se fac că ele nu au existat niciodată.

Mărturii din anii 80.

„Eu rareori mă puteam lipi de o coadă la carne. Aveam doi copii acasă, iar soțul muncea și el. Cine să se scoale la 3 noaptea și să stea ore și ore la coadă? Nu avea cine. Mâncam pește de baltă, cumpăram de la piața Matache când ieșeam de la serviciu, mai găseam brânză de vacă la țărani, ciuperci și cartofi. Rar mai primeam o găină de la țară, de la mama, dar îmi era rușine să iau, pentru că și ea era amărâtă, și mai aveam patru frați disperați după mâncare, numărau fiecare găină din curte. Cum dispărea vreuna, era scandal. Iar îi dai ăleia de la București? ziceau. Și mă lipseam… A fost greu. Și urât. Așa am trăi. Urât! Umilitor. (M.M.)”

„Cozile la carne erau cele mai umilitoare. Riscai să pierzi o zi și o noapte și, când ajungeai la ușă, sau chiar la tejghea, se termina. De câte ori am venit acasă, după ore de așteptare, cu sacoșa goală! Când să ajung la tejghea, aproape întotdeauna, intrau două-trei persoane în fața mea, spunând că și-au lăsat rând printre bătrânii care stăteau zilnic la coadă, și eu nu mai apucam. Devenise o regulă ca bătrânii să stea zilnic la coadă și să cumpere carne, fie pentru copii, fie pentru nepoți sau vecini, fie chiar pentru a o revinde la suprapreț. (A.B.)”
„După o așteptare de șase ore în fața măcelăriei, în sfârșit, vine și mașina cu carne. Eram împreună cu fiul meu, în vârstă de trei ani și jumătate. Cu greu îl convingeam să aibă răbdare. Îl țineam lângă mine în puhoiul de oameni care se înghesuiau să ajungă mai repede în față. Ultimul pachet de carne mi se cuvenea mie, dar…atentă la copil, până să dau banii, un tovarăș din spate, mai iute de mână, smulge pachetul plătește și pleacă. Copilul a început să plângă pentru că nu îmi ținusem promisiunea. Totul era lipsit de logică pentru el. Mai era ceva de comentat? Ulterior mi-am procurat carnea de la bufetul Uniunii Scriitorilor.” (A.B.)
”Se știe că pe la cozile astea erau și informatori. Care chiar stăteau ore în șir, ca să cumpere și ei. Erau cu urechile pâlnie. Unii te provocau. Cum zicea cineva ceva de Ceaușescu, de partid sau… de naiba știe ce, gata! Era ochit. Nu știu ce pățea, dar nu-i era bine. Clar.” (M.R.)
„M-am așezat la coadă împreună cu cei doi copii ai mei, unul de doi și altul de cinci ani. Nu aveam cu cine să-i las. Coada se formase de la 3 dimineața, dar am ajuns mai târziu. Le-am promis copiilor că dacă vor sta cuminți, le voi face șnițele. Au avut răbdare, dar pe la ora prânzului li s-a făcut foame și somn. Le-am dat cornuri să mănânce, niște batoane. Mașina cu carne a venit târziu, pe la ora patru după-amiaza. Lume, buluc. Bătrânii care stăteau cu scăunelele încă de la 3 dimineața, și-au adus rudele, vecinii, iar coada a devenit imensă. Totuși speram… Eram epuizată după zece ore de stat în picioare, în căldură, era vară, nemâncată, însetată… La un moment dat, nu-mi mai zăream băieții și m-am speriat. Am rugat pe cineva să-mi țină locul și m-am dus să-i caut. Mă temeam să nu dea vreo mașină peste ei. Un bătrân mi-a zis: pagubă-n ciuperci, dacă-i calcă mașina. N-am mai putut răbda și am izbucnit: ba pe dumneata să te lovească, doar ți-ai trăit traiul! Pe la ora șase seara, am reușit, în fine, să procur un pachet de carne cu oase și grăsime. Eram frântă de oboseală, fericită totuși, că aveam ce să le pun pe masă băieților. Dar a doua zi ce voi face? O voi lua de la capăt…” (A.B.)
„Copiii mei învățaseră un cântec la șoală: Se lasă noaptea-n cimitirul Bellu/ Satana vine și face apelul/ O cimi, cimi, cimitire/De ce dai carnea fără buletine? Cântecul macabru îmbina credința că unele restaurante și cantine găteau cu carne de mort.”
(Circulau zvonuri că la restaurantul Budapesta din București se servea carne de om. n.r)
„Când aveam program să iau carne, mă trezeam în jur de unu noaptea, două, și mă-nfigeam la două jumate, trei. Dar nebunia mare era că ei nu deschideau poarta, doar trăgeau zăvorul. În clipa în care lumea auzea zăngănind zăvorul, începea bulucul în poartă. Dacă erai printre primii și mai nimereai și câte o cucoană mai în vârstă care se împiedica și cădea – era nenorocire. Ne călcam în picioare, urlam, împingeam. Dezumanizare. Ca animalele înfometate eram. Pentru un kil de carne…”
„Cei mai informați era taximetriștii. Când erau prin zonă, transmiteau prin stație: la Doamna Ghica e carne!, și vedeai la un moment dat taxiuri peste taxiuri că apar din tot Bucureștiul.” (P.P.)
Sursă: Mărturii orale, anii 80 și bucureștenii- MȚR și Editura Paideia, colecția Științe sociale. Foto, preluare internet.

Dana Fodor Mateescu