„Ceea ce îți taie respirația în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii și legitimată prin minciună. Comuniștii apar ca bandiți legaliști. Ca orice bandiți, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocități ei au legi. Dinții se smulg în numele poporului. […] Ei sunt legea și ei comit crimele în numele legii lor.
S-a vorbit mult în acești ultimi ani despre vină, iertare și încrâncenare; despre răzbunare și justiție; despre cine trebuie să ierte: victimele, ceilalți oameni sau Dumnezeu?
Elizabeta Rizea știa foarte bine că numai cel care a suferit injuria poate acorda iertarea. Niciunul dintre personajele care au populat Gulagul românesc și au apucat să mărturisească nu a dorit răzbunarea, ci doar înfăptuirea dreptății. De la faimosul Să nu ne răzbunați! al lui Mircea Vulcănescu și până la să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io… al Elisabetei Rizea, răzbate același refuz al victimei de a deveni, la rândul ei, călău. (…)
Și victima așteaptă, cu toată ființa ei, ziua când oamenii îi vor face dreptate și când dreptatea va coborî pe pământ.
Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, da vreau să știu dacă s-a limpezit lumea.
S-a limpezit oare lumea? Mai degraba s-a ales.
De o parte a ei, regizorii ororii și supraveghetorii ei, astăzi morți, dispăruți, neștiuți, ascunși, protejați. Apoi cei care au smuls dinții și gingiile cu cleștele de cuie: Oprea și Cârnu, și Marin, și Zamfirescu, și Vlădicuț Tănase; și Mecu, și Iordache, și Apăvăloaie, și Maromet, și Ivănică. Și mulți alții care trăesc printre noi dintr-o pensie de patruzeci de ani puși în slujba torturii.
De cealaltă parte a lumii, mulți morți (zeci de mii? sute de mii?), cunoscuți și necunoscuți, cam tot ce a avut mai bun locul acesta și care au trebuit exterminați pentu a face să triumfe legea bandiților.” – Gabriel Liiceanu, mai 1993.
Chinurile Elizabetei Rizea
„Așa, să-ți povestesc toate chinurile mele, doamnă, când m-a luat domnu căpitan Cârnu și m-a bătut. (…)
Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Miliția era ținută în casele lui Arnăuțoiu. Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun… și aveam coadă (din păr), așa ca a dumneavoastră, doamnă… și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Și mi-a fost frică, doamnă, că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, da nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam – domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! (…) Și după aia, doamnă, m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacu așa, peste mine. Și a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla de cauciuc, așa, cu șnur… Brie, doamnă, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna… Cum ziceți să-l iert? Pot? Nu pot! (…)
Și vine mama la mine. Și dă plapuma așa, după, și când m-a văzut niagră și cu dungile ca mâna, doamnă, a căzut jos. A îngenunchiat. Și avea frate-miu Naie o icoană cu Maica Domnului și Iisus în brață. Sta mama în genunchi – să nu dia Dumnezeu și Maica Domnului să nu moară (și să închina), până nu și-o vedea copiii cum mi-am văzut și io copilu! (…)
pe mine m-a ținut acolo, – la Jilava- în lanțuri, până mi-a venit sentința. Mi-a căzut dinții, doamnă, un dinte nu mai am în gură. Mi-a căzut, doamnă, păru… Cu ce mi-a căzut când m-a spânzurat de cui, cu ce mi-a căzut în groapa aia, nu mai am păr în cap. Mi l-au smuls, doamnă, și cică să tac. Da poți să taci, doamnă? Nu pot, nu pot! Îmi vine să zbier ca o vacă, prin câte am trecut…” (plânge).

Mărturia lui Cornel Drăgoi
„M-au așezat cu fața-n jos pe un birou și m-au bătut cu paru ca fierarii la cușniță, cum se zice la noi la fierărie. Unul dintr-o parte și ălălalt din partea cealaltă. M-au bătut ca la forjă, până când unul din ei a dat cu paru-n bec. Am crezut că se opresc când s-a stins lumina. Aș! Cât timp a fost lumină m-au bătut în zona fundului. Dar după ce s-a stins lumina nu s-au oprit, domnule, și au dat la întâmplare. Când m-a pocnit o dată după cap, am ridicat mâna dreaptă, dar când am ridicat mâna dreaptă, mi-am descoperit coastele și mi-au îndoit o coastă. Mi-au schilodit și mâna asta, era așa, ca o pâine, și șoldu și genunchiu… După ce m-au schilodit, după ce m-au făcut zob, m-au târât iar în celulă unde au turnat peste mine apă și m-au lăsat acolo. (…)
I-au smuls dinții cu cleștele de cuie (lui Titu Jubleanu). Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei și erau porțiuni unde cleștele mușcase și o bucată de gingie. (…) În perioada de foamete de la Pitești ziceai așa – în ciorba de fasole câte boabe ai avut, bă? Șapte. Băăă, norocosule, eu am avut numai patru! Iar boabele de arpacaș erau câteodată de ordinul zecilor. 30, 40, 50… Pot să vă spun că în primăvara lui 1950 am mâncat la Piteși ciorbă de dovleci întregi, cu coajă, cu coadă și cu sâmburi. Ba lăsau și mâțăraia aia de la miloc. Ne-a dat odată ciorbă de burtă. Știți ce culoare avea? Verde! Dar am mâncat. Și unde găseam un os mai moale – mâncați, bă, s-aveți calciu…
(…) Și, ca să ne facă condiție fizică, eram la Jilava atunci, ne alergau patru ore dimineața și trei ore după-masa. Iar Maromet și Ivănică, respectiv comandantul și șeful gardienulor, o bestie nemaipomenită, cu pari în urmă după noi, să mergem în pas alergător. (…)
Securiștii aveau un stas pentru cântece naționale. Cinci ani pentru Hora Unirii și zece pentru Deșteaptă-te, române.”
–Fragmente din volumul Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, carte apărută la editura Humanitas în 2012
….
Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, Argeș, România – d. 4 octombrie 2003, Nucșoara, Argeș, România) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare.
Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.
Casa Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, a fost lăsată moștenire strănepotului ei, Bogdan Vârvoreanu. Acesta a înființat Asociația Elisabeta Rizea în 2017 și a pornit un amplu proiect de transformare a acestei case în casă memorială.
În cei doisprezece ani petrecuți de Elisabeta în închisoare, a fost supusă diferitelor forme de tortură: conform propriilor declarații, a fost agățată de păr de un cârlig și bătută până a leșinat din cauza coastelor sparte și a fost, de asemenea, scalpată, arsă și bătută cu o lopată. La eliberarea din închisoare, nu avea păr și nu putea merge, deoarece genunchii i-au fost distruși de tortură.
Elisabeta Rizea a murit în 2003 de pneumonie virală, la un spital din Pitești. (sursa wikipedia)