În acel an primavara venise mai devreme, culmea, dupa o iarna grea cu zapezi adevarate cu troiene cat casa si ninsori cu fulgi din puf de gasca.
Îmbobocisera pomisorii, inflorisera lalele si narcise, tiganci cu cosuri pline împânzisera drumul Regiei.
Gasca, de studenți, era pregatita de iesirea la bere la terasa, fara cojoace fara paltoane si geci dolofane.
Frumoasa ne era atunci prietenia, nu conta ca Vasilica este din Fundul Bargaului, ca Tasica din Viseu sau Florica din buricul Brailitei, toti eram la fel, chiar daca unii stiam ca au „ochi albastri”, altii erau beizadele de tovarasi. Toti erau de gașcă, fara fițe!!
Totusi printre noi, pălmașii, aveam ratacit un printisor: Eduard.

Nu denumea niciodata legumele sau fructele in dulcele grai mioritic, ci doar in limba lui Voltaire. Noi mancam cartofi prajiti, altetea sa, pomme de tere…, noi varza el chou
Sa nu mai vorbim de pronunția unei prajituri, era jale sa zic Ecler, Jofra… erai corectat si te simteai pus la colt pe coji de nuca.
La operă, cand ma intalneam cu el, îmbrăcat elegant, mă saluta înclinandu-si capul si, țanțoș, trecea mai departe.
Discoteca sau concerte rock nu servea niciodata, erau doar pentru noi, mujicii.
Ne povestea ca este de neam vechi boieresc, de vita nobila si ca ideea lui de educatie nu îngăduie mezaliante.
Intr-o zi Boierul, frantuzindu-si cuvintele, ne-a invitat la Conacul bunicii, absolventa a pensionului elvetian si fosta doamna de onoare a Reginei, la un prânz boieresc cu mancaruri si vinuri alese.
Va inchipuiti: eu, romantica zapacita, cu imaginatia mea galopanta, ce mult m-am bucurat sa cunosc o … printesa!
Gasca adunata. „Consiliul gașcal”. Cum ne imbracam? Mergem cu mana goală? Ce flori sa luam? Am hotărât: bomboane de la Capsa, un buchet de trandafiri albi, baietii in sacou, noi, moțatele, in rochite.
Parfumati, pomaduiti si nemancati pornim la drum.
Conacul era undeva pe Vacaresti, aproape de Parcul Tineretului.

Ajungem.
Casa, pentru mine, iubitoare de case vechi si pentru Paul, care era viitor arhitect, era o bijuterie, insa pentru ceilalti, o darapanata murdara.
Deodata apare marele boier, Eduard, – eu mi-l imaginam in sacou cu lavaliera, poate cu perciuni a la Elvis – dar dansul a aparut descult, in maieu, si pantaloni vargati de… pijama.
Mergea si trăgea o mitraliera de vantulete, care mai de care mai aromat.
Intraseram in panica, dar Boierul mitralia mai departe, zicandu-ne:
-Intrati, mai, cioflingarilor, vad ca nu ati venit cu mana in cur!
Apare si bunica. Desculta, cu plete lungi, despletite, cu coronite de plastic si un șal cu ciucuri care ii bateau călcâiele.
-Ati adus flori? Ce bine! Le duc la doctor, maine. Apoi către nepotul ei:

– Eduard, ce fac cu ăștia? Ca nu avem paine…
Pranzul boieresc? Mere, covrigi – sa iti rupi dintisorii -, cateva smochine si o mana de alune.
Boieroaica manca cu pofta bomboanele aduse de noi si trăgea pârțuri subțirele parfumate cu aroma de scons.
Boierul povestea tare, ca si cand ar fi avut audiența unui amfiteatru, de balurile la care participa maman.
Maman dadea din cap, radea ascutit și slobozea vantulete.
Gata, ne-a ajuns! Am plecat.
Ne-am urcat in autobuz si ne-am oprit la terasa, la Ovidiu, si l-am rugat pe Tilica, ospatarul nostru bronzat, sa ne puna in fata un platou cu mici si cârnăciori oltenesti, bineinteles cu cate-o halbuta de bere rece, cu guler, alături. Am ras tot. Eram lesinati de foame. Halal prânz boieresc!
Autor Liliana Simion – Povestirea face parte din volumul: Tolba cu amintiri