Îmi plac perele crocante, tari, perele care parcă-mi vorbesc atunci când le mușc. Perele zdravene, cu mult verde în ele, și pistrui, netede ca pielea de fetișcană, parfumate și vesele.
Dar nu mereu am fost așa, să știți. În copilărie eram înnebunită după perele moi, pline de zeamă, cu obrajii ușor îmbujorați. Acolo, în inima fructului locuia cel mai bun gust, cu cea mai fină zeamă.

Doamne, când îmi cumpăra mama pere de la piața Matache, se lumina toată casa. Luam una și mușcam cu poftă, închizănd ochii. Mmmmm! Lacrimile perei îmi curgeau pe barbă, pe degete, pe rochiță, dar nu-mi păsa. Așa era de bună!
Însă, dintr-o zi anume, n-am mai putut să mănânc pere moi. Nu știu de ce, că v-aș spune. S-a produs un blocaj în trupul meu de copil, blocaj peste care n-am trecut nici azi. A fost o întâmplare.
Eram într-o tabără la Piatra Neamț. Aveam opt ani și răcisem puternic, cu febră, friguri, herpes la gură, tot tacâmul. Nu se uita nici dracu` la mine. Ardeam. Știu că ardeam.

Mă îmbrăcam greu, abia mă mișcam. Nu-mi amintesc să mă fi dus vreun profesor la un medic, cabinet, ceva. Nimic. Dar nici nu am spus cuiva că mi-e rău. Nu. Tabăra era de 14 zile, și noi eram pe la jumătatea perioadei. Mai aveam de stat.

Într-o zi, ne-au dus pe muntele Pietricica. Am urcat. Nu prea mâncasem, nu aveam poftă de nimic. Doar sete. Mi se umflaseră amigdalele, abia mai respiram. Șuieram, nu respiram. Nici să vorbesc nu mai puteam. Și cu cine? Ce?

Îmi amintesc că mi s-a făcut rău. Se învârtea pădurea cu mine. Mă ustura toată carnea. O profă mi-a pus mâna pe frunte: „Asta are febră mare!” Dar nu m-a dus nimeni unde eram cazați. M-am târât cum am putut tot drumul. Repet: aveam opt ani!

Nu știu cum am ajuns în tabără, dârdâiam. Sufeream cumplit de sete. Lângă mine, în stânga, era patul unei profesoare de la altă școală, habar n-am cine era. Grasă, urâtă, genul broască, ochi bulbucați, gușă, buze groase și asimetrice, neg pe față.

Eu zăceam stând cu fața spre ea. Tușeam din când în când. N-am pus mâna la gură, recunosc. Am uitat.

M-a privit cu o silă imensă și mi-a zis:

„Da `, nesimțită mai ești! Vrei să ne îmbolnăvești pe toți?”


Mi-a venit să plâng instantaneu. Totuși m-am abținut pentru că, în clipa aia, batoza a scos o pară maaaare din poșetă.

Era galbenă-galbenă și trebuia să fie tare bună la gust. Nu văzusem în viața mea o asemenea minune. Un soare parfumat strălucea magic în palmele femeii. A dus amânat para spre gură, apoi a mușcat din ea, încet, înceeeet, de parcă lingea o înghețată. Sau o acadea. Zeama îi curgea pe bărbie, pe antebrațe, până la coate. Mârâia și îi spunea unei alte profe: „Tu, Jeni, în viața mea n-am mâncat o pară așa de gustoasă! Mniammmmm!”


Nu-mi puteam dezlipi ochii de la imaginea asta, și bale cumplite mă năpădiseră, de poftă și neputință. Îmi era o sete devastatoare și dorința, de a înghiți măcar o bucățică din minunata pară, mă sugruma mai puternic decât durerea ascuțită din gât.
Aveam „auzenii” de la febră, mi se părea că fructul plânge, urlă, zbiară, se zbate să fugă din fălcile profesoarei. care molfăia de zor. Hm! Mi se părea doar.
În scurt timp, para a fost ucisă. Devorată. Gata! N-a mai rămas nimic, nimicuța din ea. Era toată-n burdihanul cucoanei care râgâia mărunțel.
Am vrut să mă întorc cu spatele, să încerc să dorm, dar profa s-a aplecat și a mai scos o pară. Patul a gemut puternic. „Doamne, mi-o dă mie p-asta!” m-am bucurat nespus în naivitatea mea și deja mă ridicasem într-un cot. Să fiu pregătită, știți?
Țeapăăăă!

Grăsana: haț! A halit-o rapid și pe aia, plescăind și minunându-se, din nou, de gustul ei excepțional, chinuindu-mă a doua oară.
Atunci am izbucnit în plâns. N-am mai putut. Am plâns în hohote, ca un bebeluș, mi-am pus pătura peste cap, să nu mai văd, să nu mai aud nimic…
De atunci, n-am mai mâncat niciodată pere moi. De fiecare dată când le văd, îmi amintesc de profa aia și mi se pune un pumn în gât. Așa, cam cât o pară.
Dana Fodor Mateescu 20.09.2021

Publicitate