În copilărie nu am avut un casetofon. De magnetofon nici nu se punea problema. Era scump. În schimb, tata repara zeci, poate sute de aparate. Ale altora, firește. Astfel, aveam ocazia să ascult muzică tot timpul atunci când nea Fodor le înșira pe masa din sufragerie, spre disperarea mamei.
Peste tot vedeai șurubele, carcase, difuzoare mici, mari, sparte sau bune, sârmulițe, diode, condensatori, butoane și tranzistori. Când mai și călcai desculț pe toate astea era teribil, zbierai cât te țineau plămânii.
În casă mirosea frumos a sacâz topit, a fludor, a prenadez, a țigări Carpați fără filtru și-a „soluție A+B”, o combinație fodorească. Lipea total orice și era realizată din plexiglas topit în cloroform. Trăsnet! Pe mine mă lua o veselie de la cloroformul ăla, de ziceai că-s Zâna-Zânelor în vizită la Verde-Împărat.
Aveam câteva casete amărâte, mi le înregistrasem singură de la radio, de la bulgari (frații Arghirov, Vasil Naidenov, Rosița Kirilova, Tramvai nomer pet) și tânjeam după o râjniță la care să le ascult. Nu puteam decât atunci când tata avea de reparat casetofoane.
De multe ori „bolnavii” erau televizoarele pe lămpi și aparatele de radio, unde nu puteai auzi decât cotele apelor Dunării și cântece patriotice despre Ceașcă și nevastă-sa. Iar aparat de radio aveam și noi, eram plini, tata le confecționa singur, așa era de priceput.
„Tu repari atâtea casetofoane și noi nu avem unul? Orice fel, nu am nicio pretenție de marcă, unul cât de mic și de bocciu, dar să fie al meu…”
Tata, ca un zeu învăluit de norișori albi, își muta țigara din stânga gurii în dreapta și curăța un potențiometru: câr, câr, cârrrr, țțțiiiu. Tăcea și mă scotea din minți. La un radio beșondrificat, cu toate mațele pe-afară, un crainic citea de zor despre vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în județul Ialomița, chestie care mă enerva și mai mult decât muțenia tatei.
Într-o zi, am pus pleoapa pe un casetofon rusesc Electronica. Scârțâia, horcăia, bârâia și scuipa ca un tuberculos. Totuși funcționa. O trompetă mono, o janghină. Nu avea montat capacul de sus, așa că difuzorul era la vedere. Era în reparații la tata.
L-am luat la școală, fără să i-l cer. Funcționa și cu baterii din alea cilindrice, dar mai mari decât astea de acum, R6. (Mersi, Adrian Ovi!
Ce bucurie! Aveam 16 ani și turbam după dans și muzică. În pauză, după ce se cărau profii, gata! Bairam. Queen, Nena, Sandra, Rolling Stones, Chris Norman, Modern Talking și naiba mai știe de muzichii. Ne suiam pe bănci, săream, chiuiam, cântam.

Eu, ca să fiu mai cu moț, m-am urcat pe catedră. Aia era scena mea. Și, nu știu cum, tocmai când urlam mai cu foc cântând la un tub de spray Favorit: „I want to break free from your lies…”, tovarășul Stanciu, directorul liceului, a intrat ca o furtună în clasă.
Mi se ridicase sarafanul sus de tot (de la mișcări, da?), părul era vâlvoi și în priviri aveam fulgere.
Am înțepenit brusc cu „microfonul” în mână.
„Ce înseamnă asta, zece C? Tu cum te numești, nebuno? Jos de pe catedră!” a strigat la mine.
„Mmmm, ăăăăă. Fffodor Ddddaniela Cccccristina.”


Tremuram ca varga. Stanciu era un profesor exigent, preda matematica, mulți îl știau de frică. S-a repezit spre râjniță și mi-a luat-o. Dar n-a știut cum s-o oprească, așa că… a plecat furios spre cancelarie cu Freddie Mercury care zicea: „You’re so self satisfied I don’t need you/ I’ve got to break free/ God knows, God knows I want to break free…”
Mi s-a făcut rău. Am auzit ca prin vată: „Se confiscă! Să vii cu taică-tu la școală! Este inadmisibil! Te dau afară din liceu!”
„Hait! Să vezi ce pățesc acum!” am oftat și am început să bâzâi.
Când am ajuns acasă, spășită, i-am povestit tatei. Uite, așa, așa și-așa.

S-a supărat, dar nu foarte tare. Cam 45 %. „Nici măcar nu era casetofonul meu. Mă pune ăla să-l plătesc.”
A doua zi, pe la opt dimineața, eram cu el în fața ușii directorului. Inima-mi bătea bum-bum, o simțeam în sinusuri, în limbă, și-n ochi. Abia respiram. Ne-a poruncit să intrăm la el în birou și, după ce l-a măsurat pe tata de sus până jos, la pantofii ieftini, dar vioi, de electrician AMC cu rate la CAR, a început atacul:

„Cum e posibil ca fiica dumitale să facă așa ceva? Este strigător la cer! Ce păziți? Asta e educație? Încălțată pe catedră? Poftim, ia-ți aparatul înapoi și să n-o mai prind cu așa ceva în clasă.”
Nea Fodor se făcuse mic, plecase capul în piept și, în clipa aia, revolta îmi pârjolea inima și obrajii.
Dar tata nu era vreun prost. Când să iasă din birou, mi-a zis tare, ca să audă și Stanciu:

„Să-ți fie rușine! De ce te-ai suit încălțată pe catedră? Trebuia să-ți dai ciubotele jos!”
Am mai văzut o secundă chipul stacojiu al directorului și cum se sufoca de indignare: „A-FA-RĂĂĂĂ!”
Am tulit-o amândoi, și abia mă abțineam să nu râd în hohote.

„Stai cuminte, că nu te exmatriculează el!” m-a liniștit. A plecat voios, de parcă urma să meargă la cea mai mișto crâșmă din lume, unde îl așteptau paișpe beri, o votcă și-o jamaică autentică.
Seara, când a venit acasă, nu i-a spus nimic mamei. Era trotilat bine și abia se ținea pe picioare. Mi-a zis că janghina Electronica, fără capac, o să fie a mea. Colegul lui își cumpărase alt cas, iar pe ăla ni-l lăsa nouă. Doamne! Al meu! Numai al meu!
„Da` să nu-l mai duci la școală, că iar avem probleme cu ăla!”, m-a rugat tata, apoi a adormit mulțumit.
N-am mai dus niciodată casul la școală. Dar nici Stanciu nu m-a dat afară din liceu.
De atunci, de fiecare dată când ne întâlneam pe hol, abia își stăpânea râsul. Nu înțelegeam de ce, dar acum știu. Era era fan Queen.
Dana Fodor Mateescu

19 septembrie 2021

foto preluare internet