Iris nu știe când a trecut timpul. Se privește azi în oglindă și nu vede riduri. Kilogramele în plus față de acel an dezastruos? Genetica? Nici nu mai contează… 

Își zâmbește diminețile în oglindă, mai ales atunci când a reușit să nu se lase dusă de val și să adoarmă la o oră civilizată. Experiența aceea e departe acum. La fel și mesajul lui care, pentru câteva minute, i-a învârtit pământul ca pe un titirez. Că despre inimă nu mai era vorba de mult timp. 
Anul ăla a fost anul când a murit și a renăscut. Evident, suferința ei nu a trecut neobservată. Dar s-a implicat în muncă mai mult decât ar fi trebuit, poate. Așa încât niște ochi verzi i-au privit tristețea în tăcere un timp. Ea nu privea decât în gol. Și la fetița care îi umplea sufletul cu preaplinul iubirii de care doar un copil e capabil. Singura lumină din viața ei atunci. 
Azi încă se întreabă cum de el, care o vedea zilnic plângând în biroul pe care îl împărțeau, a găsit curajul să o îmbrățișeze.

Era „deosebit de însurat”, cu doi copii, o soție și o familie extrem de posesivă. Își povesteau mereu durerile și temerile, fără ca situația asta ciudată să fie previzibilă. Și făceau un mișto crunt unul de celalalt. Își împărțeau munca și se ajutau. Până când el a recunoscut că există o atracție. Din partea lui. Șoc și groază, cum se spune în presa de doi bani. Părea un remake al unui film pe care deja îl trăise. Așa că acel bărbat frumos, decorativ, care o tot căuta, pe al cărui intelect nu dădea nici praful de pe ghete, a devenit interesant.

„Protecție socială” o vorbă pe care o auzise cu ceva timp înainte. 

Au plecat din țară… Băiatul lui o adora, iar ea se topea după copilul brunet cu ochi verzi, care își pierduse mama la o vârstă mult prea fragedă. Au plecat ei doi întâi, în ideea că vor aduce copiii după 2-3 luni. Doar că ajunși la destinație… O nouă durere. El nu mai voia copiii. Băiatul rămăsese la bunici. Iar fetița ei… Ce conta… 
Oglinda e tot acolo, ca o fereastră către amintirea aceea… 
Iris stătea pierdută, într-o țară străină, singură, încercând să decidă… „Dumnezeu nu e țigan”. Auzise asta undeva. À auzit și telefonul sunând. Colegul ei. Plecase și el și găsise o ofertă de job și pentru ea. 

„Aici e frumos și au nevoie de om”. Zâmbet. Bilet de avion cu altă destinație decât ar fi crezut cu 24 de ore în urmă. 
Nu a fost deloc simplu. Orașul mic de unde veneau amândoi, mai precis familiile „respectabile” care îi cunoșteau, au fost scandalizate.
Oglinda asta, cum readuce amintirile… 
Familia lui a hulit-o, așa e și acum după atâția ani. Dar Iris e mulțumită, nu are nimănui de dat explicații. Dacă are vreun regret… Că nu a mai avut un copil, așa cum se zvonise atunci. Avusese ea grijă să se audă că va avea gemeni. Dar nu poți aduce o viață pe lume știind că nu e dorită de cei care ar trebui să îi fie familie. 
Azi e soare, își spune, e bine. Îi e dor de țară. Mereu. Dar țara ei nu o iubea atunci când a decis să plece. Ca să își păstreze sănătatea mintală a trebuit să ia decizia asta. E drept, el a contribuit. Dar nu a fost elementul declanșator. Privește iar în oglindă. 
Mizeriile sunt departe. 
„E bine”, își spune. Soarbe cafeaua cu înghițituri mici pe terasă, privind la catedrala care i se înfățișează în toată măreția ei. Închide ochii câteva secunde sub soarele dimineții. 
Și pleacă.

Pas alert spre spital. În 20 de minute are primul pacient programat. 
„E bine așa”, își repetă. „Diseară sper să văd apusul când mă întorc acasă „, își spune mergând pe unul dintre podurile care împarte orașul. „Iar mâine trebuie să mă trezesc mai devreme, vreau să văd și răsăritul”. 
Viața ei are ritmul ăsta acum, răsărit, apus și florile pe care el i le aduce de fiecare dată când îl roagă să îi aducă din oraș vreun fleac. Ce își poate dori mai mult?

Iris