De la ce vârstă avem amintiri? Depinde de persoană, de viața ei, de traumele suferite între timp.
Cea mai veche amintire a mea e de pe la un an și ceva. Îmi amintesc că mă aflam într-un autobuz aglomerat și eram transportată, ca un mic băgăjel, din mână în mână, pe sus, de călători. Simt și acum cum mă apucă degete puternice, unele mai atent, altele mai strâns, mă doare, mă strâng de gât, de cap, de piciorușe, mă dor coastele, burtica, unde mă duc?
Simt mirosuri dulci, acre, rele, groaznice, care mă sperie (am aflat mai târziu că erau de la alcool, tutun, usturoi, carii, transpirație, naftalină, gaz, bășini). Aud vorbe pe care nu le înțeleg, voci străine și urâte, dogite, hârâite, care latră. Niciuna nu e a mamei mele.
Urlu cât mă țin plămânii. Sunt amintiri ca niște fulgere de lumină. Nelegate între ele. Dar există acolo, undeva, păstrate în mine, și rescrise acum.
Ce se întâmplase? Tata urcase cu mine în autobuz, pe ușa din spate. Ca să ia bilete de la taxatoare. Era înghesuială mare. Iarna. Am început să plâng în hohote, pentru că mama se suise pe la mijloc și nu o mai vedeam. Îmi amintesc clar că am crezut că… am pierdut-o, și o durere inimaginabilă mi s-a cuibărit în trup. Urlam de disperare.
Între timp, m-am și căcat, cu generozitate, pe mine, că na! ce era să fac în situații din astea sensibile?
Tata, vesel ca un ciocârlan, a strigat-o pe mama:

„Leanțooo! S-a spârcâit fii-ta. Vezi că ți-o trimit!”


Oamenii din autobuz au început să râdă, hă, hă, hă! iar unul dintre ei s-a oferit să mă transporte, așa, cufurită, la mama, care găsise un loc și se așezase. Din mână în mână, am ajuns cu bine la ea, și inima mi-a revenit. Tot atunci, am vorbit prima dată, am spus „ochu, ochu”, adică „ochiul”. Autobuzul avea un bec roșu deasupra ușii. Am arătat cu degetul spre el și spre ochiul meu. Cineva din spate a zis: „Ce băiețel isteț!” și am simțit o revoltă mică. Apoi am adormit fericită.


O a doua amintire veche este de când am avut dublă pneumonie, după un minunat pojar. Tata dansa cu mine, îmi era foarte cald și rău. Vomitam. Era Crăciunul și mama împodobise bradul. Când să aprindă lumânările, ceva a luat foc, ia tata a aruncat pomul de iarnă, cu tot ce se afla în el, pe geam… Am urlat, până am adormit. Apoi m-au dus la spital.
Îmi amintesc mirosuri, pentru că în primii ani de viață, omul e un mic animal care se orientează după ele. Apoi îmi amintesc sunete. Am crescut cu muzică multă, în special jazz și ușoară, anii 60-70.


Îmi amintesc chipuri: mama, tata, bunica Ioana, nea Cristea, tani Tanța, gusturi (macaroane cu cașcaval, mâncarea pe care o ceream întruna, supa de găluști, gogoașă, pateu cald, cu brânză, prăjitură cu frișcă, pepsi care înțeapă la limbă, CI-CO, ceai de mentă, ciocolată), mirosuri (tuberoză, brad ars, trandafir, flori de tei, – pe care le mușcam, pentru că eram la tata în cârcă și mă băga cu capul în ele, Doamne, ce bucurie!- lămâie, penicilină, spirt, portocală, cafea, țigară, fludor, sacâz, DDT, petrosin, ojă, leuștean, piele de pantof, ruj, Nivea, pipi de pisică, smoală, pod, asfalt ud, bere), imagini rupte din Bucureștiul anilor 70, fragmente separate, ca un puzzle ciudat (tramvaie vechi, cu scaune din lemn, tren, Gara de Nord cu gresia în pătrățele, culoarea muștar, de care-mi plăcea să-mi frec săndăluțele (Dani, nu mai face așa! Mergi frumos!), case vechi, care mă tulburau până la frig, și mă atrăgeau inexplicabil, străzi năpădite de fori de piatră, ochiul boului, crăițe sau săpunel…

Memoria reflectă trecutul. Omul, când reactulizează o informație, este perfect conștient că acea experiență a fost trăită de el cândva.
Andrei, băiețelul meu nu-și amintește, deocamdată, decât o întâmplare de la vârsta de cinci ani. Eram la ai mei, în Militari. Mama avea cancer. Ultimele ei zile. O auzeam cum îi spunea lui Andrei: „Lasă, puiculiță, (îi zicea la fel ca și mie…) că se face mămăița bine și mergem la munte cu Săgeata Albastră (visul ei neîmplinit. Ca multe altele…).
Andrei a privit-o serios și i-a aruncat direct, crud, în față:
„Mamaio, mamaio! Tu n-ai să mai mergi cu mine nicăieri. O să mori.”


Dumnezeule, mi-a stat inima, când l-am auzit! Am sărit ca o fiară și l-am luat din cameră. „Cum poți să-i spui asta?”
„Știu că o să moară!”-, mi-a replicat, apoi a fugit pe balcon, de unde a început să arunce cu diode și tranzistorii lui tata.


Când m-am dus la mama, ca să văd ce face, ea zâmbea. Cel mai drag și mai trist zâmbet din lume. Parcă mi-a pocnit pieptul, de durere. Peste două zile, murea…


Vă las, mai jos, poveștile prietenilor mei de pe Facebook, cu cele mai vechi amintiri ale lor.


Răzvan Mateescu


„Aveam vreo trei ani, locuiam în Bușteni, pe Valea Albă. Era iarnă. Ningea cu fulgi mari. Îmi cumpărase mama un costumaș alb, din blană, cu pantaloni cu tot. Și căciuliță. Arătam ca un iepure mare. Am ieșit din curte și am vrut să mă joc cu niște copii, pe care-i văzusem pe stradă, cu săniuțe.

Era prima mea ieșire singur și mă simțeam grozav, mândru de costumul meu frumos. Cum am ajuns în fața lor și am vrut să scot un sunet, unul dintre ei m-a lovit cu pumnul direct în nas. Mi-a sărit sângele imediat, m-a umplut pe față, pe piept, curgea șiroaie. Costumul meu cel nou era de nerecunoscut. Fața mea, la fel. Îmi amintesc că m-a durut rău. M-au trântit pe jos și au început să mă bată cu sălbăticie. Copii care nu aveau mai mult de șapte ani… Cărora nu le făsusem absolut nimic. Și acum le mai știu numele.”


Dan Spermezan

„Am amintiri de pe la doi ani. Am locuit între 1957 și 1959 în spatele magazinului Sora. (La Gara de Nord. n.r.) Într-o magherniță. Cred ca mai e în picioare și azi. În curtea interioară a blocului. Îmi amintesc că locuiau, alături de noi, două nemțoaice, fete mari, Proll se numeau. Apoi, e un hău până pe la șase ani, când îmi amintesc serbarea de la ziua mea de naștere.
Și iată că mi-a venit în minte o altă amintire: 1961, seara, pe la ora 21, Gara de Nord. Tata, militar, la fereastra unui tren care pleca la Moscova. S-a întors după o lună, cu niște jucării inimaginabil de frumoase. O basculantă albastră căreia i se deschideau ușile, iar dacă învârteai manivela se ridica bena din spate. Am primit și păpușa „Cipollino” (imitație de-a lui Pinocchio, dar avea capul de ceapă) și un titirez mare cât o minge de volei, pe care îl puneai în funcțiune cu ajutorul unei tije. Am primit și o bicicletă. Singura de pe stradă. Am căzut cu ea și mi-am făcut o rană în cot, pe care o am, și acum, după 60 ani. Am perfect întipărită în minte coaja bubei. Avea forma unui 8.”

Bebe Enescu


„Cred că de pe la doi ani am prima amintire. Mă jucam în curte, pe nisip și am rămas și eu mirat de câteva cuvinte care mi-au venit în minte, ca tasare, nivelare… Și acum mă obsedează.„
Ofy Costin
„De la patru ani, țin minte că mă pregăteam de nașterea fratelui meu. Eu am mâncat lapte cu biberonul până la patru ani când, aflând de venirea pe lume a unui bebe, am spălat sticla pentru el. Următoare amintire este de la botezul lui, mai bine zis pregătirile pentru botez; atunci mama mi-a dat vioara ei să mă joc, ca să își poată face treaba liniștită. I-am rupt arcușul…”


Marinela Tănase


„De la trei ani am prima amintire. Mi-a spus mama vârsta. Am plecat prin vecini, am intrat în curtea oamenilor, am găsit o bicicletă mică, cu trei roți, și o păpușă. Le-am luat și am plecat acasă. Aveam o rochiță verde de diftină și pantofiori albi. Asta îmi amintesc…”


Silviu Titan
„De la patru ani am prima amintire. Nu prea plăcută. Era multă lume prin curte, și mamica mea nu mai era. Plângeam. Îmi aduc aminte că toți îmi spuneau că „a plecat să-mi aducă bobo”. Nu am mai văzut-o niciodată…”


Elena Bonta

„Cea mai veche amintire a mea datează de pe la doi ani jumate, când mă bucuram de construcția casei noastre.”


Alexandrina Corodeanu
„Sună ciudat, dar aveam vreo doi ani. Am tras pe mine oala cu apă fierbinte de pe sobă. Îmi amintesc durerea, spitalul, o doamnă îmbrăcată în alb, care mă întreba unde am „buba”. Dar nu mai am nicio urmă. Nimic…”


George Nicolae


„De câte ori mă îmbraca mama cu un plover pe gât, ziceam: „eu plâng acum!”.
Să fi avut 2-3 anișori!Râd și acum, când îmi aduc aminte.”


Stoia Doina


„Pe la doi ani jumate locuiam în Mangalia, într-un bloc cu două etaje, aproape de faleză. Mama m-a îmbrăcat cu o rochiță nouă, din catifea roșie, săndăluțe și șosete ajurate… Eram tare mândră de mine! M-a lăsat afară, „la copii”, până cobora împreună cu tata, să mergem într-o vizită. Greșeala lor! Copiii de la bloc, mai mari ca mine, plecau la plajă, și eu m-am luat, voioasă, după ei. Am rămas mult în urmă, dar tot am ajuns pe malul mării. Acolo, m-am cam dezorientat, furată de peisaj. Îmi amintesc două femei care spălaseră în apa mării un covor și încercau să îl întindă la uscat, pe pietre. Erau îmbrăcate cu salvari, și legate cu basmale cu bănuți, turcoaice, presupun acum. Soarele ardea puternic, algele se uscau degajând un miros puternic. Deasupra buzelor simțeam sarea brobonelelor de transpirație. M-am dezbracat în pielea goală, am păstrat doar sandalele, că nu știam să le desfac singură!
Am tot bântuit pe mal, căutând tovarășii de joacă, până când, o femeie blondă, îmbrăcată într-un costum de baie alb, care o făcea să arate și mai bronzată, m-a luat de mână și m-a întors pe faleză, îndrumându-mă spre casă. Nu știu dacă mă cunoștea…
Hainele mi-au rămas, frumos împăturite, undeva, pe nisip. Din drum, se zărea blocul nostru. Am pornit, voinicește, pe potecă, și atunci am realizat că sunt goală, și m-a copleșit, pentru prima oară, cred, rușinea.
Mersul mi-a devenit șovăielnic, privind în jur, să nu fiu văzută. Am ajuns, într-un final, în brațele disperate ale mamei. Întâmplarea m-a marcat. Visez, uneori, că sunt goală pușcă, pe aceeași poteca șerpuitoare și încinsă de soare, și am aceeași jenă, stinghereală, să nu mă vadă careva…”


Valentin Teodosiu


„La mine, prima amintire e pe la patru ani, când am întrebat: ce-o mai face tanti Bica?, – mama nașului meu. Peste un sfert de oră, a sunat o vecină și ne-a anunțat că tanti Bica a murit!!!”


Vio Ferencz


„Aveam vreo doi ani și făcusem o dublă pneumonie; mamaia (bunica paternă) m-a scos afară, fără să știe că am pojar, și am răcit foarte rău la plămâni. M-au internat. Eu, fiind foarte legată de tatăl meu, am refuzat să mănânc. Îmi amintesc o cană mare de ceai, cu muuuultă pâine în ea, și o femeie rea, care încerca să-mi îndese în gură o linguriță de ceai cu pâine înmuiată în el. Când a văzut că nu deschid gura, m-a strâns de nas, ca să nu pot respira. În momentul în care am deschis gura, să respir, mi-a îndesat lingurița în gură. M-au marcat, pentru toată viața, cana aia cu pâine îndesata în ea, și nasul strâns cu răutate.”


Gabi Covaci


„Prima mea amintire e de pe oală. Oliță. Eram la mamare în cameră și trebuia să fac. Eram constipată rău, rău. Așezată eram în fața unei oglinzi mari, de dormitor. Mi-aduc aminte de imaginea mea, mică, neagră (era vară, foarte cald), cu părul blond, tunsă scurt de tot, băiețește. În cameră se perindau mama, mătuși, verișoare și toți mă întrebau dacă „ai făcut??”. Nu făcusem. S-a rezolvat până la urmă cu o cură de caise. Mi-aduc aminte de mine, de cameră, lumina de atunci și de căldura verii. De plictiseala mea și de durere. Cred că aveam vreo doi ani.”


Cristiana Ionescu


„Aveam vreun an și vreo 8 sau 9 luni cred, mă ducea tata într-un cărucior cu 2 roți, cu scaun alb din înlocuitor de piele, pe strada Ion Polizu- unde locuiam atunci- și mă durea stomacul înfiorător de zdruncinăturile de pe pietrele străzii. Unde mergeam? În capătul străzii, mai precis pe Șoseaua Pantelimon, era o găzărie și luam gaz. Sincer, nu mai știu la ce folosea. Sobă, lampă?! Nu mai știu dacă era lumină electrică atunci. La doi ani eram deja mutați în Calea Griviței, unde nu mai aveam nevoie de gaz.”


Dana Burda


„Am amintiri de la doi ani foarte clare, dar și de mai înainte, însă doar secvente. La doi ani îmi amintesc exact botezul surorii mele. S -a făcut acasă. Bunica mea l-a adus pe preot, împreună cu cristelnita, cu trăsura. Ma uitam pe fereastra, uimita ca venise un bărbat îmbrăcat cu haine lungi și negre ca ale bunicii mele. Eram fascinata de vasul acela mare și frumos, și nu pot uita cum sora mea, destul de marisoara, se agatase de barba preotului țipând. La fel m-a impresionat nașul, fratele mamei, care a ascuns mulți bani, făcuți sul, în scutecul surorii mele. Imi plăceau mult hainele frumoase, și o țin minte pe mama mea eleganta și frumoasa, cu o rochie de mătase bleumarin cu puncte mici, albe. Am multe amintiri vii, și confirmate de familie, din primii trei ani de viata. Cred ca memoria foarte bună și curiozitatea m-au caracterizat toată viata.”


Luminița Voiculescu


„Cred că aveam vreo trei ani. La mama veniseră în vizită niște prietene, la o dulceață și o cafea.Eu m-am ascuns sub masa acoperită de o față de masă lungă până n pământ, ca să nu mă trimită în altă cameră și, în felul ăsta să beau cafeaua cu ele. La un moment dat, una dintre doamne a spus un banc: Ana Pauker l-a invitat pe Zeroni la o plimbare, cu motocicleta ei, la pădurea Băneasa.
Acolo, ea s-a dezbrăcat complet și a spus:
-Zeroni ia tot ce vrei de la mine!
Și el i a luat motocicleta!😃
Nu mai știu cum m-a găsit, mama, sub masă…
Mai știu, însă, că am reținut bancul și i l-am spus, încântată, bunicii. Ea și-a dat seama că nu înțelesesem mai nimic din el, dar era speriată, să nu spun bancul pe undeva, căci la vremea aceea pentru așa ceva se făcea pușcărie grea pentru așa ceva. Au trecut atâția ani de atunci, dar bancul nu l am uitat niciodată, deși în general nu prea stiu bancuri…”
Dana Fodor Mateescu
….
„Memoria la nou-nascuti

Pentru incapacitatea adulților de a prelua amintiri timpurii trebuie studiata amnezia copilariei. Până la mijlocul anilor 1980, s-a presupus că nou-nascutii nu pot encoda, reține, și prelua informații. Numeroase cercetari indică faptul că un copil la varsta de 6 luni isi pot aminti informatii cu o intarziere de 24 de ore. Mai mult, cercetarea a relevat că odata cu cresterea copiii pot stoca informații pentru perioade mai lungi de timp; la 6 luni copiii pot sa isi aminteasca informații după o perioadă de 24 de ore, la 9 luni perioada creste pana la cinci săptămâni, iar la 20 de luni atinge chiar si douăsprezece luni. În plus, studiile au arătat că odata cu vârsta, copiii pot stoca informații mult mai rapid. Întrucât copii la 14 luni isi pot aminti o secvență alcatuia din trei etape, fiind expusi doar o singura data la ea, iar copiii de 6 luni au nevoie de aproximativ șase expuneri pentru a fi în măsură să isi amintesc secventa respectiva.
Trebuie mentionat faptul că, deși copiii la varsta de 6 luni pot reactualiza informații pe termen scurt, ei au dificultati la amintirea informatiilor in ordinea temporală. Doar pe la 9 luni copiii pot sa-si amintesca acțiunile unei secvențe în două etape dupa ordinea temporală corectă – adica amintindu-si pasul 1 și apoi pasul 2. Cu alte cuvinte, atunci când i s-a cerut să imite o secvență de acțiune în două etape (cum ar fi punerea unei masini de jucărie pe pozitie și prin apasarea butonului masina sa porneasca spre capatul pistei), la 9 luni au tendința de a imita acțiunile secvenței în ordinea corectă (etapa 1 și apoi pasul 2). Sugarii mai tineri (6 luni) isi pot aminti doar un pas dintr-o secvență în două etape. Cercetătorii au sugerat că aceste diferențe bazate pe vârstă sunt probabil datorate faptului că girusul dentat din hipocamp și componentele frontale din rețelele neuronale nu sunt pe deplin dezvoltate la vârsta de 6 luni.
Conținuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experiențe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoștințe, noțiuni, experiențe afective, experiențe sociale, ș.a.m.d.. Conținutul reflectoriu constituie și un criteriu de clasificare a unor forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.
Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situațională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.
Memoria episodică
Memoria episodică se referă la memoria evenimentelor autobiografice: când și unde am trăit un anumit eveniment. Aceasta apare în contrast cu memoria semantică. Memoria episodică conține o serie de cunoștințe asociate cu un context spațio-temporal. Cunoștințele sunt organizate cronologic, asociate cu diferite stări emoționale. Formarea eului și a identității de sine depind în mod esențial de memoria episodică.
În general, cu cat mai multa este incarcatura emotionala sau o experiență, cu atât mai bine este amintita; (sursa Wikipedia)