Dacă mi-ar fi spus cineva că la sfârșitul lui august mă voi călători spre Iași, cu trenul, și cu fiul meu, aș fi zâmbit amar. „Nu se poate! N-am cum…”
Dar s-a întâmplat. A fost una dintre cele mai mari bucurii din anul 2021, un an scârbos, care mi-a întors inima pe dos și care m-a scuipat în obraz, ca o țață cu aere de artistă.
Nu, nu e de vină anul, rectific, ci oamenii cu care m-am îmbrăcat uneori, oameni care m-au dezamăgit crunt. Și eu.

Da, eu! Eu sunt de vină, pentru că am încredere. Sunt o optimistă tembelă, și sper că va fi bine.

Dar va fi?


Totuși, în haosul ăsta cu măști, cu fețe încruntate, mincinoase, pervertite, cu vaccinuri, cu renunțări, așteptări, căderi, emoții negative, dorințe, dureri, fugi, veniri, Covid, iubire profundă și un cer absolut deasupra mea, și-au făcut loc trei zile în care am fost la Iași, locul care mi se pare magic și frumos ca un bărbat îndrăgostit, care știe să-mi cânte numai mie.
La finalul lui august, orașul ăsta, moldovenesc și dulce, are un gust de vin roze, parfumat, care pișcă limba. Nu credeți? Vizitați-l! Gustați-l!
Am întâlnit acolo oameni minunați, pe care am știut că-i cunosc de-o viață. Doi îngeri grozavi au băut frișcă și s-au tolănit pe umerii mei. Gara, înaltă ca o regină, Râpa galbenă, Palatul Culturii, Mănăstirea Golia, plopii fără soț, Copoul, Sinagoga Mare și străzile iubite de castani au fost ale mele.

Am privit fără teamă în ochii copilului meu și am simțit uimire și mulțumire. Am ținut păsări lungi în palme, pisici, obraji, zgomote și cărămizi medievale, am râs în hohote de un tramvai cu gură de om, am zburat cu ochii deasupra orașului, sus, la Releu, iar inima mi-a zvâcnit rar și trist sub pantocratorul mănăstirii Golia cu gândul la mama.
E început de toamnă în lume și-n mine, dar în venele Iașiului meu, Iașiul meu tainic și nebun, curge primăvară de-a pururi. Mulțumesc!

Dana Fodor Mateescu

1 septembrie 2021