Închid ochii și o văd. Mică, stranie, lucioasă, dintr-un material tare, ceramic, rotunjit la colțuri. O cutiuță.
O găsise tata într-o păpușă de porțelan, pe care maică-sa, Bențoaia, o ascunsese de mine în lada unui recamier vechi.


„Nu-ți trăbă țâie o păpușă ca asta, ni la ie! O distruji, ca pă tăte cele!”, zicea…
Și, niciodată nu mă lăsa măcar s-o ating cu un deget. O unghiuță. Nimic!
Doamne, cum mă atrăgea păpușa aceea! O doream mai mult ca pe o vafă cu cacao sau 20 de sărituri de la platforma de cinci metri.
O visam noaptea. O visam ziua. O visam. Vorbeam cu ea. Îmi făceam planuri cum s-o fur. Cum s-o îmbrac. Cum s-o pieptăn.
În ziua aia, tata căuta ceva prin lada recamierului. Un ciocan? O cheie de 16? Habar n-am. Eu, știind că ACOLO E EA, țup-țup, în spatele lui.
Și…atunci, am atins-o. Tata mă lăsa să fac tot ce voiam. Mi-a scos-o dintre cârpe, ștrampi de mătase desperecheați, pantofi cu toc, de care-mi era frică (credeam că sunt făcuți din obraji de copil), pălării din anii 30, poșete din lac, reviste vechi, niște dinți din fier, nasturi, nimicuri.
Lada aia era lumea de dincolo. O lume a morților, care mă înspăimânta cumplit, dar, paradoxal, care mă atrăgea teribil. Era irezistibilă.
Ce tremur fierbinte mă cuprinde când îmi reamintesc senzația!

Lada mirosea a naftalină, a tutun prost, a viespi, a medicamente și a ceva greu de definit, dulce, mi se oprea inima din bătut, atâta eram de tulburată.
Păpușa n-avea un picior, parcă dreptul. Doar capul și palmele erau din porțelan. Rochița, care fusese în anii 20-30 albă, avea volănașe din dantelă mușcată de timp. Chipul? Neasemuit de frumos. Nu arăta ca păpușile Arădeanca, din cauciuc, turnate-n serie. Nuuuu! Era o prințesă. Umană. Mă așteptam să zică ceva. Să chicotească. Să cânte.

Ochii, cu gene lungi și arcuite, mă priveau vii și azurii. Gurița, o cireșică, râdea puțin, lăsând să se vadă două perle de dințișori. Părul, numai bucle, era blond.

„Ăsta e păr adevărat, de om”, mi-a zis tata, și am simțit că leșin, paralizată de emoție.
„E de copil?”
„Probabil. Vezi ce fin e?”
Mi-am atins fața de un onduleu. Parfum de cavou ud. Știam cum e, pentru că tot timpul mă jucam în cimitirul evreiesc.
Păpușa îmi venea până la bărbie. Nu știu cum am făcut, că am mișcat-o mai tare și, din spatele ei s-a auzit un zgomot. Tata mi-a luat păpușa, a scuturat-o, și din ea a scos o cutiuță ciudată.
„Ce-o fi asta?”, am întrebat, cu ochii cât ceștile.
„Mmmm, o cutiuță muzicală”, a zis tata.
A luat din ladă ce i-a trebuit, a pus păpușa la loc, dar cutiuța a băgat-o în buzunar. A dus degetul arătător la buze.
„Să nu-i zici bunicii că am luat-o, da? Poate o repar…”
Am sărit în sus, de bucurie. Cum o să-l pârăsc pe tata?


Acasă, a pus la pick-up Aura Urziceanu și s-a apucat să desfacă șmecheria aia.
Eu? Călare pe el.
„Aia ce e? Dar ăla? Acum ce faci?”
Îl înnebuneam, dar el, cu țigara-ntr-un colț de buză, își vedea de treabă.

Când a reușit s-o deschidă, am rămas mută. Înăuntru era un disc minuscul, din ebonită, cu canale și liniuțe exact ca la cele pe care le aveam noi în casă. Acum, când mă gândesc, realizez că avea un diametru de cinci centimetri. Cum funcționa, nu pot să vă explic. Probabil că după principiul unui pick-up. Avea și un mic difuzor.
Cert e că tata l-a reparat. Pentru mine. A adus anii 30 în anii 70.
Cum? Nu știu. Funcționa, dacă îl zgâlțâiam. Pe disculeț era înregistrat un hohot de râs, de copil. Înregistrat prin anii 20-30, a citit tata pe cutiuță. Se auzea cu fâșâieturi, trosnituri, dar SE AUZEA. Râdea atât de frumos și de molipsitor, că era imposibil să nu te înseninezi, oricât de trist ai fi fost. Ca un clopoțel era. Poate că numai îngerii râd așa.
„Oare mai trăiește fetița asta?”
Tata stingea țigara în scrumieră și dădea din cap. „Poate. Dar trebuie să fie o babă acum…”
În cutiuță locuia sufletul unui copil. Sufletul păpușii pe care n-am atins-o decât o dată. Cu tata, atunci…
Am ascultat de sute de ori înregistrarea. Până s-a stricat de tot. Tata n-a mai putut s-o repare. M-am bosumflat, am plâns, m-am enervat. Apoi, m-am resemnat, ca de obicei, și am ieșit cu rolele pe-afară.
Azi, după atâția ani, când tristețea rupe cu mâinile goale carnea de pe mine, închid ochii. Dar nu plâng. Nu!
Mă apără acel râs de copil, pe care încă îl aud. Râsul din cutiuță.

Dana Fodor Mateescu

20 iulie 2021