Moriț pleca de acasă în fiecare luni
când dimineața alăpta copiii nopții.
Toate ușile îl dureau.


Ducea în desagă o bucată de moarte,
brânză de oaie și ceapă roșie
puse de nevastă-sa,
o aia, amară ca o doctorie grena.


Moriț ura culoarea asta!
Nuanța unui mort desăvârșit.


Totuși, își iubea femeia, de ce să n-o iubească?
Era cumsecade, se coafa, mânca semințe de mac,
și vorbea până-și adormea viața.


Avea grijă ca el să se întoarcă mereu acasă
ca o păpușă trasă cu ața
ca un bou
sau ca un câine care-și linge locul unde doarme.


Moriț era un bărbat auriu
Mințea doar joia
Gura lui era o apă neagră
în care peștii plângeau în hohote.
Prin ochii lui intra fericirea
ca să-i putrezească în piept.


Dana Fodor Mateescu-13 iulie 2021