Icoana (gr. eikon, lat. imago= chip, reprezentare) este, potrivit iconografiei bizantine, imaginea sacră, redată bidimensional. Ea îl reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau pe Sfinții creștini, considerați întrupări ale Logosului (Cuvântului) divin.
Icoana împreună cu Biblia și Sfintele Taine sunt componente ale cultului bisericii ortodoxe.
Chipul sfântului pictat este un portret arhetip care ne-a fost transmis, după tradiție, prin intermediul primelor icoane, „nefăcute de mână de om”, ci dictate de voința lui Dumnezeu.
Pictorul de icoane este un „inspirat” care respectă și redă întocmai chipul dintâi al sfinților, așa cum l-au fixat canoanele iconografice cuprinse în erminii (manuale de pictură sacră care au circulat în lumea bizantină și post bizantină, până în secolul al XIX-lea).
Cele mai vechi icoane sunt considerate a fi cele care o reprezintă pe Fecioara Maria, atribuite prin tradiție Sfântului Luca Evanghelistul. Acestea ar fi fost pictate în urma unei revelații. Ele reprezintă arhetipului icoanelor bizantine, care, la rândul lor, sunt copia identică a modelului relevat de Dumnezeu.
Dacă biserica cinstește icoana, monahii i se închină sau o zugrăvesc, credincioșii o contemplă și i se roagă, țăranul român se ajută cu ea. El o are întotdeauna aproape, nu numai de sărbători sau la momente de cumpănă, ci tot timpul.
Așa cum a învățat să se apropie de pământ, lucrând ogorul și iubindu-l, tot așa a învățat să se poarte și cu cerul. Prin icoană, el vorbește cu Dumnezeu. Prin mijlocirea ei, Iisus, Maica Domnului și Sfinții pot să-i asculte ruga și să-l ajute răspunzând credinței lui. De aceea, țăranul aduce daruri la icoană. Prin rugăciune cheamă Sfinții să-i ocrotească familia și casa. Îi evocă pe câmp, pentru „a curăța de rele ogorul” și a-i aduce fertilitate. El atinge sfios icoana, i se închină și o sărută, rugându-se să-i apere trupul de rele și de boli.
Icoanele românești pe sticlă exprimă mentalitatea și sensibilitatea satului tradițional. Ele oglindesc gândirea și imaginația țăranilor iconari, cunoștințele și reprezentările privind „lumea nevăzută.”
Pictura populară pe sticlă a apărut în secolele al XVII-lea și al XIX-lea, în partea de est a Europei Centrale (Boemia, Austria Superioară, Slovacia și Galiția). Era un nou meșteșug care a căpătat o puternică dezvoltare.
În Transilvania, începuturile picturii pe sticlă datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea, și, atât prin tehnică, dar și ca moment al apariției, se înscriu în fenomenul amplu, central-european, care se manifesta la vremea aceea.
În contextul de totală aservire națională, socială și economică a țăranului român din Transilvania, credința ortodoxă străbună a fost aproape unica lui mângâiere. Țăranul român și-a încredințat speranțele în mâinile autorității divine, de la care aștepta protecție pentru viața lui, a celor dragi, și pentru avutul lor.
În icoanele românești, încă bate inima țăranului tradițional, autentic.


Sursa: „Icoane pe sticlă”- autor Georgeta Roșu- 2009, -Alcor EDIMPEX SRL