În viața mea am fost pusă în situații penibile, de puține ori. Puține, dar memorabile.
Eram în Piața Romană. Anii 90. Îmbrăcată într-o rochițică culoarea untului, cu umerii goi, mulată sus, pe sâni, și un pic evazată spre poale. Scurtuță. O purtam cu niște bocăncei de aceeași culoare. Arătam ca o păpușică, nu vă mint!
Ce credeți c-am făcut? Și acum, când îmi amintesc, mă bufnește râsul. Trebuia să mă întâlnesc cu prietenii mei, ca să mergem la un concert cu Iris. Dar, între timp, m-a apucat un pipi ticălos, așa că, m-am dus la Grădinița (era încă!) și am făcut: țâșșșșșșșșșșșșșșș. Huh! Gata!
Din neatenție și grabă, mi-am prins partea din spate a rochiei în… ghiozdanul pe care nu l-am dat jos.
Copii! Așa am ieșit din budă. Fără să realizez că… dindărătu-mi bronzat și vesel era expus în toată rotunjimea lui.
Mulțumită de mine și fericită că mi-am golit vezica într-un mod corespunzător, am trecut victorioasă printre mesele pline de cetățeni însetați, unii beți-muci, alții abia la a doua halbă, deci cu chef.
Când m-au văzut, au început să urle ca bătuți cu ghioaga: hăăăăăăăăăăăăăău! Aaauuuuuuuuu! Să moarăăă…, Ah! Fac infarct!….etc.
Eu, garofiță. Zambilică fără vină. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. În sus și în jos. Nimic.

Mă, ce dracu ` au ăștia? Au turbat? Unii aveau ochii roșii, bale la gură, râdeau hârâit și băteau cu pumnii în mese. Alții mișcau din urechi, mârâiau, făceau ca guguștiucii, mă chemau să beau cu ei. WTF?! Nu era ziua mea! Rockerii, cei care mai puteau vorbi, dădeau din cap și urlau: breaking the law, breaking the law...

Ceilalți, prea încleștați de la alcool, se mulțumeau să scoată doar limbile, ca ăia de la Kiss. Chelnerii, să scape halbele, nu alta. Mă priveau suspect, cu un singur ochi, și înjurau mărunțel printre dinți. Ce au zis, nu-mi mai amintesc exact, dar vă asigur că nu mi-au recitat din Minulescu și nici din Esenin. Mi s-a făcut frică, și am luat-o la fugă printre mese și scaune.

Oaleu! Mai rău au zbierat, erau în convulsii, ba au aruncat după mine și cu sticle, cu pachete goale de țigări și cu dopuri.

Un tataie viteaz, care bea votcă, și-a scos proteza dentară, aia de sus, și a azvârlit ca un netrebnic cu ea: zvârrrrr! Nu m-a nimerit, era prea tulburat, dar dinții din plastic au ajuns în halba unui zdrahon lat cât un șifonier din lemn de nuc, care purta un tricou cu Sepultura. Atâta i-a fost moșului. A ieșit un scandal specific, în care „băga-mi-aș”, „futu-ți” și „căca-m-aș în proteza ta de boșorog, mie îmi cumperi o halbă nouă” - au fost cele mai diafane expresii.

Nedumerită, am ieșit din nou în Romană. Acolo mă așteptau prietenii mei (Hai, mă, Fodorino, iar te piși?!) și m-am bucurat sincer că au venit. Tocmai mă pregăteam să le povestesc, cu sufletul la gură: „Să vedeți ce-am pățit în Grădinița...”, când, unul dintre ei a început să râdă în hohote. M-am enervat, (bă, de ce mă întrerupi?), dar el, roșu la față și sufocat de hăhăială, tot arăta cu degetul spre spatele meu.

Uluită, am dus palma acolo și abia atunci am realizat situația penibilă și extrem de periculoasă în care m-am aflat în tot timpul ăla. Cele două emisfere, bronzate frumos, dealtfel, mi se vedeau complet, până la șale. Tivul rochiei (ața) se prinsese de un inel din metal al ghiozdanului și eu... nu am știut. Și nici n-am simțit.

Doamne, Dumnezeule! Ce dobitoacă! M-am rușinat teribil. Toate transpirațiile m-au trecut. Eram supărată pe mine. Le-am explicat și lor cum a fost. Așa, așa și-așa... Cosmin, unul dintre ei, m-a împăcat rapid: „Hai, balerino, să-ți iau un cremșnit. Dă-i dracu dă tâmpiți! Bine că nu te-a nimerit moșu` ăla cu proteza.”
De atunci, de fiecare dată când intram la Grădinița, cei care mă recunoșteau, mă întrebau de vorbă. Cu mulți, mă întâlneam prin oraș sau la concertele rock.
Râdeau până la leșin: „Uite-o p-aia, cu rochița!”
Numai moșul cu proteza, mă privea cu ură sinceră. Rămăsese fără dinți, pentru că „dulapul” cu Sepultura, i-o fărâmase sub bocanc. Și cine era de vină, dacă nu eu?!
Dana Fodor Mateescu- 21 iunie 2021