Silvia Olimpia Otilia Iolanda Magdalena Mateescu, aka Ciucureta. O cățelușă. Ciobănesc german. Ar fi împlinit patru ani în septembrie…
Privesc către geamul de la ușa din spate, și aștept să-i apară urechile. Și boticul în care ținea mereu un lemn. Nu mai vine. Nu mai poate. Ciucureta mea nu mai este.
Am găsit-o moartă, vineri, 11 iunie, în curte. Țeapănă. Cu gurița încleștată și ochișorii deschiși. Vomitase sânge. A murit în chinuri, dar n-a scos un sunet.

Îmi beam cafeaua pe terasă și am văzut că nu apare. De obicei, stătea cu mine, și mă pupa pe mâna dreaptă, pe antebraț, când duceam cana spre buze. În dimineața aia, nu venise.
„Unde-i Ciucureta?”, m-a întrebat Răzvan.
„O fi prin față”, i-am zis, dar nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea păți ceva.
S-a dus s-o caute. Apoi, l-am auzit cum o strigă:
„Silvia! Ciucureta! SILVIAAAAAAAAAAA!”
Apoi m-a chemat pe mine. Mi s-a oprit sângele-n cap. În vocea lui stătea pitită moartea.


Nu știu cum am ajuns în fața casei. Silvia era jos. M-am aruncat pe ea și-am plâns-o, cum nu mi-am plâns mama…
De ce-a murit? Nu avea nimic. Era veselă, sprintenă, frumoasă. Fusese cu Andrei la plimbare, seara.
„Mamă, nu voia să iasă din curte. Ea, care abia aștepta să plece. Am fost până la Lidl și înapoi.”, mi-a zis copilul.


Am vorbit și cu medicul ei veterinar. I-am trimis o poză cu ea, așa cum am găsit-o. „Intoxicație. A mâncat ceva toxic.” OTRAVĂ!
Când? Cum? Ea nu lua niciodată nimic de pe jos. Dar, mai știi?
Să fi înghițit otravă pentru șobolani? Să fi mâncat un șoricel? Silvia? Nu vom ști niciodată.


Mi-e dor de ea, îi văd zgarda roșie și simt că leșin, o caut să îi dau mâncare, apoi realizez că a murit.


Azi, când măturam dudele căzute pe jos, o așteptam să vină și să mănânce și ea… O aud lătrând, îi simt încă mirosul de cățel vesel.

Dar ea nu mai e.
Afară plouă și plâng toate-n jurul meu. Iarba, geamurile, terasa și dudele care îi plăceau așa de mult.
Adio, Ciucureta mea! Iartă-mă pentru tot! Tu mi-ai făcut viața mai frumoasă.
DFM, 12 iunie 2021